Melodia zilei

M-am trezit cu melodia asta în cap aşa că am decis să o trec şi aici. E o melodie frumoasă, poate o mai savurează şi altcineva. Clic pe titlu sau aici pentru versiunea de pe youtube. Trebuie să menţionez că nu e versiunea mea preferată doar că cea care îmi place mie nu era (Dean Martin cu Martina McBride - sună mult mai mişto).
Enjoy the song şi bună dimineaţa!

Puiul meu cel caramelizat

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, un fast food chinezesc unde se vindeau lucruri bune la gust. Ceea ce lumea nu ştia era că vrăjitoarea cea rea, tanti vânzătoarea, împreună cu vrăjitorul cel rău, bucătarul, aveau nişte planuri mârşave de a înşela pe toată lumea spunându-le că ceea ce se afla în farfurie era carne de pui, când de fapt erau gogoşi şi găluşte. Şi mulţi au fost cei ce s-au perindat pe meleagurile fast-foodului cu pricina, mulţi au fost cei ce s-au pus la încercare dar n-au izbândit. În zadar au plătit fiecare câte 840 de forinţi pe o porţie de pui din ăla căci nu s-au ridicat la nivelul provocării.
Într-o bună zi o gurmandă, pe numele ei "Ioana-cea-iubitoare-de-carne-de pui", a călcat pe teritoriul sus-numitului local. A scos la înaintare cei 840 de forinţi, a luat farfuria şi s-a aşezat. Încă din primul moment a intrat într-un conflict cu vrăjitoarea cea rea. "Ioana-cea-iubitoare-de-carne-de pui" nu vroia nici orez, nici paste (a.k.a. "rice or noodles?"). "Ioana-cea-iubitoare-de-carne-de pui" a provocat-o pe vrăjitoare şi a cerut ... (suspans, să bată tobele!!!) CARTOFI (vai!). Cartofii erau formidabili. Sosul caramelizat era bun... dar ceva nu era tocmai koşer.
"Ioana-cea-iubitoare-de-carne-de pui" a înţeles atunci că are de-a face cu o maaare provocare şi a revenit la fast-foodul cel rău pentru a studia inamicul. Cu forinţii pregătiţi a înfruntat-o din nou pe vrăjitoarea cea rea. Vrăjitoarea, văzând că avea de-a face cu un adversar vrednic, nu s-a mai împotrivit dorinţei neobişnuite şi a pus cartofii pe farfurie aproape fără comentarii.
Abia după a treia încercare "Ioana-cea-iubitoare-de-carne-de pui" a decis să ia măsurile necesare. Şi-a suflat din greu şi s-a străduit de numa' şi a găsit o reţetă de pui caramelizat pe net. Ba mai mult, a descoperit că vrăjitoarea cea rea vindea specialităţi vietnameze la fast-foodul chinezesc!!! Atât i-a trebuit "Ioanei-cea-iubitoare-de-carne-de pui" că a şi pornit într-o călătorie lungă şi încărcată de aventuri în căutarea ingredientelor magice. După plimbări lungi şi neurmate de succes, "Ioana-cea-iubitoare-de-carne-de pui" a ajuns la locul magic, locul unde se pregătea bătălia adevărată: Magazinul Chinezesc De Sub Piaţa Mare. Acolo Vrăjitorul cel Bun (patronul/vânzătorul) a ajutat-o pe "Ioana-cea-iubitoare-de-carne-de pui" şi i-a pus la dispoziţie toate cele necesare pentru puiul caramelizat (mai puţin puiul propriu-zis şi ghimbirul - alea au provenit din piaţa de deasupra magazinului). Sosul de soia, sosul de peşte, oţetul din orez şi zahărul cel maro închis (mai închis la culoare decât cel brun) şi aromat au fost puse în traistă şi păzite cu grijă până acasă.
După muncă serioasă de autoconvingere şi vizionarea reţetei de 3 sau 4 ori (filmuleţ), "Ioana-cea-iubitoare-de-carne-de pui" s-a apucat de provocarea cea mai mare de până acum. Cea mai serioasă provocare posibilă.
Bătălia a fost dură, mai ales partea cu dezosatul pulpelor de pui (data viitoare "Ioana-cea-iubitoare-de-carne-de pui" va cumpăra carne gata tăiată, promite solemn!!!). "Ioana-cea-iubitoare-de-carne-de pui" i-a învins pe vrăjitorul cel rău şi pe vrăjitoarea cea rea cu uşurinţă. Carnea de pui era muuuult mai delicioasă decât gogoşile vrăjitoarei. Caramelul era din ingrediente mule mai de calitate şi gustoase decât cele ale vrăjitoarei. Şi uite aşa a ajuns vrăjitoarea cea rea să piardă un client (ba chiar mai mulţi sper!) iar "Ioana-cea-iubitoare-de-carne-de pui" a trăit fericită până i s-a spus povestea. Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea-aşa."
THE END

Poze:

- stadiul incipient: carne în tigaie, bucăţi cât să încapă în gură;



- sosul; bucăţelele albe sunt ghimbirul şi usturoiul;

- carnea fierbând în sosul care nu părea să scadă nicicum (naiba ştie ce aragaze au americanii că la bucătarul din filmuleţ a fiert carnea vreo 7 minute în sos, la mine cam 20);
- faza în care sosul a început să scadă şi să se îngroaşe:D

-LAST (BUT NOT LEAST): - faza dinainte ca Lili să mănânce pe nerăsuflate jumate din farfurie ( a doua jumătate n-a mai putut. nici eu.)

Dacă se decide cineva să încerce, singura recomandare e să aveţi răbdare că se îngroaşă sosul până la urmă. Şi ca să lămuresc unitatea de măsura a lui nenea din filmuleţ (e vorba de filmuleţul pe care îl găsiţi dând clic pe titlul "Kinai Gyorsbufe" un pic mai jos), "quarter cup" e cam 60 de ml.

Melodia zilei

Astăzi nu lucrez. Asta pentru că am muncit ca nebuna toată săptămâna şi am fost lăsată să aleg dacă vreau liber azi şi mâine sau mâine şi duminică. Aş fi ales a doua variantă dar eram aşa de obosită încât mi-am dat seama că nu am nicio şansă să mă trezesc la 4 dimineaţa... aşa ca AZI sunt liberă. În consecinţă am stat în pat până la 1 (în speranţa că adorm cumva că n-am dormit prea bine noaptea) dar nu. Aşa că m-am dat jos din pat şi m-am pus la calculator. Am ajuns pe youtube pentru zgomot de fundal/muzică şi am căutat nişte melodii de care mi-am amintit zilele astea. Una din ele m-a făcut să zâmbesc/râd şi să cânt aşa că vreau sa declar piesa respectivă melodia zilei de azi. Clic oriunde scrie "melodia zilei". Surpriză! (dedicaţie specială pentru Lippyshor)

Batere de câmpi

E 7 dimineaţa şi sunt la servici de 2 ore. Măcar azi nu am venit degeaba, chiar am lucrat şi am fost lăudată.
În ultima vreme am sesizat că îmi trec tot felul de chestii prin cap. Nu neapărat chestii noi. Chestiile în sine sunt vechi dar am impresia că atitudinea mea s-a schimbat.
Săptămâna trecută mi s-au rupt blugii. Nimic spectaculos - s-au rupt acolo unde se rup toţi blugii când ţi-e lumea mai dragă, eventual şi când nu ai bani de alţii sau alţi pantaloni cu care să îi înlocuieşti. Sâmbătă am şi pornit în căutare de alţi blugi ( a 4-a pereche pe anul acesta) şi am mers direct la unul din mallurile mai mari de prin Budapesta, în ideea că acolo sunt mai multe magazine mari de unde aş avea şanse să îmi găsesc ceva. M-am gândit iniţial să îmi iau nişte blugi mai de calitate că poate mă ţin mai mult şi am stabilit repede că de fapt nu calitatea e principala problemă a blugilor mei, ci mai degrabă singurătatea... Am o singură pereche de obicei şi o port până se rupe.
Îmi cumpăr blugi de la raionul de bărbaţi. Fac asta de câţiva ani şi o fac din motive clare: 1. forma blugilor de bărbaţi îmi stă mai bine decât cea a blugilor de femei.
2. în ultimii 2 ani cam, blugii de la raionul de femei (dacă prin ceva miracol dau de o pereche care să îmi şi placă) sunt elastici. Blugii adevăraţi pentru mine sunt cei care au materialul un pic aspru, sunt groşi şi NU sunt elastici.
3. la femei nu sunt blugi de mărimea mea (îmi sunt şi strâmţi şi lungi). La C&A (repet, raionul de bărbaţi) sunt blugi lungimea 30 - adică nu trebuie scurtaţi aşa că de obicei îmi iau de acolo blugi (nu neapărat ieftini).
Problema mea principală e că fiecare pereche de blugi pe care o cumpăr de vreo 2 ani e cu o mărime mai mare decât perechea anterioară. În mod normal m-aş enerva şi îngrijora pentru că asta ar trebui să îmi spună ca mă tot îngraş. Dar atunci de ce îmi sunt buni blugii anteriori??? Se rup dar nu îmi rămân mici. Sunt la perechea numarul 4 de blugi anul acesta dar şi perechea 3 şi perechea 2 îmi sunt încă bune (deşi perechea 3 e mai mare cu o mărime decât perechea 2).
Oricum, aş dori să le urez pe această cale o viaţă cât mai lungă noilor mei blugi şi sper că în curând să mai aduc pe cineva în familia blugilor personali.
Am observat şi că de ceva vreme încoace am o pasiune pentru chestii mai scumpe. Nu ştiu dacă neapărat pentru că sunt mai de calitate sau numai pentru că sunt mai frumoase dar ştiu că nu mai vreau chestii urâte şi nici chestii ieftine... Păcat că n-am cum să mi le şi cumpăr dar sper că în viitorul apropiat voi face paşi înspre îndeplinirea acestui moft.
În ultima vreme sunt din ce în ce mai conştientă de natura efemeră a tot ceea ce mă înconjoară, mai ales a oamenilor. A murit Anca Parghel săptămâna trecută. Toată lumea moare mai devreme sau mai târziu. Până acum mi se părea că e prea devreme pentru cineva de vârsta mea să se căsătorească sau să facă copii. Mai nou nu mai sunt de această părere. Poate că undeva la 25 de ani a fost un prag invizibil pe care l-am trecut pe nesimţite. O prietenă veche cu care nu am mai stat de vorbă de vreo 2 sau 3 ani mi-a trimis un mail recent. E cu un an mai mare ca mine, trăieşte în Germania şi are o fetiţă de 7 luni foarte drăguţă. Mai demult m-aş fi panicat la faza asta dar acum pur şi simplu mă gândeam că e momentul perfect. Că aşa e bine. Că e aşa de scurt timpul pe care îl avem încât de la un anumit moment încolo e OK să faci lucrurile alea înspăimântătoare...căsătorie, copii, familie. Nu spun că sunt neapărat de acord cu instituţia căsătoriei dar într-o formă sau alta, familia e un lucru bun. Sau ar trebui să fie.
Acum că am bătut câmpii cale de 20 de minute, mă întorc la treabă. Sper să am o zi mai bună azi decât ieri. Şi voi la fel.

Diggin' On You

Ieri am găsit nişte muzică pe care n-am mai ascultat-o de mult. E vorba de o colecţie de 250 cele mai bune piese din anii '90. Şi uite aşa, dintr-una într-alta, am ajuns să îmi reascult favoriţii vremurilor în care muzica ocupa unul din cele mai importante locuri din viaţa mea. Acuma dacă stau bine să mă gândesc, nici nu ştiu ce altceva ar fi putut să mi se pară important atunci...
Oricum, ascultând melodiile astea vechi de tot mi-am dar seama de două lucruri:
1. îmi face mare plăcere să le ascult şi acum (unele din ele). Sunt formaţii de la care pot asculta albume întregi fără să mă plictisească sau sa mi se pară monoton.Ţinând cont că au trecut peste 10 ani de când ascultam muzica asta, eu zic că e semn bun.
2. o bucată îngrijorător de mare din creierul meu este ocupată de versuri de melodii. Multe versuri de la multe melodii. Le ţin minte pe toate. Nu ştiu de ce. Nu dispar. Astea le ţin minte...poate pentru că erau aşa de importante pentru mine atunci. În schimb am uitat multe poezii pe care le ştiam.
Melodia asta mi-a plăcut încă de pe când era la modă (asta=Diggin' On You de la TLC). Am şi cumpărat albumul lor numit "crazysexycool". Îl am undeva acasă la mama pe casetă. Tipa cea cu pata vopsită sub ochiul stâng nu mai trăieşte. A murit acum câţiva ani într-un accident de maşină. Restul au peste 40 de ani şi au copii şi familie. Asta cred că înseamnă c-am îmbătrânit.

E dimineaţă

E 11:23 dimineaţa şi sunt acasă. E formidabilă senzaţia. Ieri am lucrat câteva ore noaptea pentru prima dată în viaţa mea. Trebuie să recunosc că nu m-a încântat ideea prea tare dar nici nu a fost aşa de rău cum îmi imaginam. Am lucrat de la 23:30 la 02:00. Pe la 02:30 eram în pat deja. Şi nu puteam dormi... M-am trezit întâi de la cafeaua pe care am băut-o pe la 22:30, înainte de a mă duce la servici. După aia, m-am trezit de la adrenalină şi emoţii. În consecinţă, pe când am reuşit să adorm eram într-o stare de agitaţie de toată noaptea numai cu tehnicieni şi efecte sonore şi clicuri în programe ciudate am visat.Şi m-am trezit 5 ore mai târziu mult prea proaspătă. Nu neapărat odihnită dar nici suficient de adormită încât să mai dorm. Aşa că stau la calculator şi ascult muzică şi citesc reviste şi mă pregătesc sufleteşte să mă duc la servici...din nou... Şi ca toate să fie şi mai frumoase, voi numi şi melodia zilei pe ziua de azi. Nu e genial textul dar mi se pare destul de drăguţ şi pe lângă asta îmi place cum sună şi aşa am eu chef să zic că asta e melodia zilei. Se numeşte "I Wish I Was James Bond" de la Scoutingfor girls şi probabil se aplică tutror băieţeilor amatori de filme cafticioase cu vârste între 8 şi 70 de ani. Pentru versiunea Youtube, clic pe titlu sau pe numele piesei.

Fenomenul "Kínai Gyorsbüfé"

De când stau în Budapesta am mâncat deja de câteva ori la fast-food-uri chinezeşti. De ce? Pentru că sunt multe şi e relativ ieftină mâncarea. În Cluj am mai mâncat "la chinezi" dar mâncarea nu e chiar chinezească şi sunt vreo 3 sau 4 feluri de mâncare numai. În afară de asta, e un lanţ şi e la toate colţurile deja aşa că m-am plictisit/săturat destul de repede.
Aici în schimb sunt aşa de multe încât m-am gândit să încerc câteva. Şi am şi încercat. În concluzie am mâncat în cel puţin 3 locuri diferite (nu sunt lanţuri aşa că mâncarea nu e la fel teoretic) şi pot spune următoarele: carnea pe care o vând cu titlul de carne, nu e carne. E cumplit de frustrant să nu am o limbă comună cu oamenii de la care cumpăr, ca să mă pot plânge măcar. De cumpărat cumpăr în engleză combinată cu degete îndreptate înspre mâncarea pe care o vreau. Engleza celor care vând se rezuma la "sweet", respectiv "no sweet". Nici maghiară nu prea ştiu ei. Sau se prefac...probabil că aşa e de fapt.
Altceva groaznic de frustrant e că aşa de tâmpiţi îi consideră pe clienţi încât au impresia că nu se prinde nimeni.Ce vând ei cu titlul de carne de pui (de exemplu) sunt găluşte de făină. Nici măcar gust de carne nu au (să nu zic de culoare şi textură). Şi totuşi, dintr-un motiv anume, am dezvoltat o mică pasiune pentru una din mâncărurile uneia dintre aceste mâncătorii înşelătoare de oameni înfometaţi. N-aş putea zice numele mâncării că e în maghiară. Pe lângă asta, etichetele nu sunt neapărat în dreptul mâncării corespunzătoare. La asta se adaugă şi faptul că ăştia unii de la care am mâncat eu până de curând scriu ingredientele, nu denumirea. De fapt ei scriu ce vor acolo probabil, oricum nu corespunde cu realitatea. Ce pot spune despre această mâncare e că e maro şi dulce şi că bucăţile care ei zic că sunt carne de pui, de fapt sunt nişte bucăţi de ceva gen gogoaşă sau langoş sau aşa ceva. Maroul de pe ele e ce îmi place mie. Ăsta e şi motivul din care m-am supărat extrem de tare pe mine şi declar război fast-food-urilor chinezeşti din Budapesta. Refuz să mai plătesc pentru carne şi să primesc gogoşi!!! Am avut tot felul de fantezii în care eu găseam o limbă comună cu cei care îmi vând porcăria aia şi eu îi luam tare şi le ziceam că nu e carne şi că îi reclam nu-ştiu-unde şi ei atunci îmi oferă pe gratis sau să îmi dea muuult mai ieftin mâncarea... Ce fantezii am...
Trăiască internetul! Am găsit reţeta, sau mai bine zis O reţetă pe net. Cu această ocazie am aflat că e o specialitate Vietnameză. Tot cu această ocazie am decis şi că primul lucru pe care îl fac la salariu e să gătesc chestia asta. Ba mai mult, o să folosesc carne adevărată!!! Ha! Sâc! Şi ca să fie şi mai clar despre ce e vorba, e vorba de pui caramelizat. Dacă daţi clic pe titlu, vă duce la un filmuleţ pe youtube (şi pe alte site-uri cu reţete şi din astea e acelaşi filmuleţ) unde un tip arată exact ce şi cum se face. Intenţionez şi să îmi cumpăr ingredientele necesare şi să fac totul ca la carte. Mai puţin partea de ceapă şi ardei iute pe care o foloseşte tipul. O fi bun şi aşa dar cred că fără iese ceva mai apropiat de ce mă interesează pe mine. Şi dacă aveţi drum prin Budapesta, evitaţi orice firmă pe care scrie mare şi urât "Kínai Gyorsbüfé". Oricum nu-i bun. Am stat de vorbă cu diverşi oameni din diverse locuri care au mâncat pe la diverse fast-food-uri chinezeşti în Budapesta. Nimeni n-a descoperit unul bun încă. Nici măcar unul unde să fie carnea carne.
Promit să revin cu poze după ce gătesc the goodies.
P.S. Din surse sigure vă informez şi că sosul sweet&sour de la Uncle Ben's e muuuult mai bun decât cel de la fast-foodurile chinezeşti. O fi la borcan dar ananasul e ananas măcar, nu morcov, ca la Kínai Gyorsbüfé.

Melodia săptămânii

De data asta spun de la început: nu e o melodie nouă şi prima dată am văzut clipuleţul când mi l-a arătat un prieten. Am decis că azi fiind vineri, îmi permit o mică extravaganţă, şi anume numire unei melodii reprezentative pentru săptămâna care a trecut. Mai menţionez şi că e fain filmuleţul/clipul dar devine agresiv spre sfârşit (nu fără scop). Aviz amatorilor de cafea!Surpriză!
Pentru surpriză - clic pe surpriză sau titlu. Pentru închis site-ul - Alt+F4.

Melodia zilei

Hello everybody.Revin la Tracy Chapman şi decid că pe ziua de azi cel mai bine cu starea mea se potriveşte "All That You Have Is Your Soul".Clic pentru versiunea youtube.

melodia zilei reloaded

Pentru că din nou au trecut câteva zile de când v-am lăsat în plop cu muzica, revin acum cu o melodie mişto cântată de Thomas Godoj, câştigătorul DSDS 2008. "Helden gesucht" - u know the story,click pe titlu sau sus pe titlul postului.

Completare

Mi-am dat seama că am uitat să menţionez unele lucruri despre Budapesta care pot completa ce am zis până acum.
Una din lucrurile pe care am uitat să le menţionez este cum se bea aici. În Budapesta nu sunt numai femei care fumează pe stradă şi care au manichiura frumoasă. În Budapesta se bea pe stradă. Se bea în general în orice zi a săptămânii şi la orice oră - asta aşa, la modul general. Mai concret vorbind, în timpul săptămânii oamenii beau de pe la ora două. Nu vă imaginaţi doar adolescenţi care beau pe stradă. Bea toată lumea, femei, bărbaţi, adolescenţi, tineri, bătrâni, săraci, bogaţi. Cel mai des se bea bere la doză. Acum că se întunecă mai repede se bea şi mai mult.În weekend se bea la orice oră. Situaţia cea mai frecventă: berea cumpărată la alimentară pe care o bei în drum spre localul spre care te îndrepţi. Sau berile. În unele districte e interzisă vânzarea de alcool după 11 seara (tocmai pentru că se bea aşa de mult pe stradă) dar de fapt dacă intri în magazin şi încerci să cumperi, n-ai nici cea mai mică problemă.
Berile cel mai frecvent întâlnite (pe stradă sau în localuri, same shit really) sunt Dreher, Arany Aszok sau Borsodi. Sunt beri maghiare toate. Eu personal prefer Borsodi că are gust OK. Arany Aszok are gust de bere cu apă şi Dreher e OK la gust dar mai scumpă decât Borsodi.

În weekend, seara mai ales, lumea din metrou e beată. Mi s-a întâmplat şi să nimeresc într-un vagon unde eram parcă singura trează.
Tot aici în Budapesta sunt şi mulţi neo-nazişti. În general destul de mulţi sunt de dreapta, mai extrem sau mai puţin extrem dar de dreapta. Totul pare să aibă implicaţie politică.
Altceva: singurul "magazin" din oraş unde vânzătorii vorbesc limbi străine e piaţa mare. Acolo oamenii sunt interesaţi să vândă aşa că vânzătorii vorbesc engleză şi germană. Mai degrabă germană. În rest, nici în supermarket, nici la poştă, nici la bancă nu vorbeşte nimeni nicio limbă. Indiferent de vârstă. Am păţit şi să fiu înjurată de vânzătoarea de la raionul de şunci şi salamuri (sună mai bine decât mezeluri) pentru că ea nu vorbeşte engleză. De asemenea, nimeni nu apreciază dacă încerci să le vorbeşti limba. Decât să te chinui să o rupi în maghiară cu cele 30 de cuvinte din vocabular, mai bine limbajul semnelor în combinaţie cu Globish. Funcţionează. Ori că le place, ori că nu la vânzătoare, tot pricep până la urmă ce vrei.Specific maghiar: greutăţile nu sunt date în grame sau mililitri. Băuturile din localuri se vând la decilitru (adică 100 de mililitri) iar tot restul (de exemplu şunca de la magazinul unde m-a înjurat aia) e la decigrame. Mai mult de atât, dacă cumva vrei şuncă, atunci când zici "200 GRAMS of..." ai grijă să zici GRAMS destul de tare că altfel tanti pune de 200 de forinţi. Şi nu, nu e de la sine înţeles că o vânzătoare ştie să transforme în grame...e prea complexă operaţiunea şi cumpărătorul este nesimţit pentru că solicită activarea celor 2 neuroni în timpul ei de bârfă cu colega de raion.
Aşa cum în România practică toate şuncăriţele din magazine plasatul de mai multă marfă decât s-a solicitat (ex. ceri 150 de grame şi ţi se zice "210 grame,rămâne,da!!?"), aici se practică pusul de etichete greşit. Produsele au doar foarte rar etichetă pe ele iar eticheta de pe marginea raftului, în cazul în care e inteligibilă, corespune unui produs de pe alt raft. Chiar dacă denumirea produsului pe care îl cauţi se află printre cele 30 de cuvinte din vocabular menţionate mai sus, nu ai aproape nicio şansă să iei de pe raft un produs şi să plăteşti pe el cât credeai. De aceea, dacă vreţi să cumpăraţi ceva pe aici, puneţi de-o parte vreo 300-400 de forinţi, just in case. Nu se ştie niciodată.
Cam asta era. De fapt vroisem doar să zic de băutul pe stradă şi nu vroiam să fiu acră dar dacă mersul după salam şi şuncă a devenit uns stres suplimentar în viaţa mea de zi cu zi, măcar să am unde zice ceva despre asta!

Melodia zilei

Ca să reiau tradiţia mai frumos m-am gândit să pun şi poza cu coperta albumului de care ziceam. Şi pentru că m-am trezit cu o medolie anume în cap, va fi melodia zilei de azi. Titlul e "Sing for you" de Tracy Chapman. Nu este clip pe youtube, este doar o poză şi muzica pe fundal. Enjoy. Daţi cu clickul pe melodia zilei sus sau pe titlul piesei.

În mare sunt bine

Iarăşi a trecut ceva vreme de când nu am mai scris nimic. Nu pentru că nu aş fi avut chef sau nu aş fi avut ce. Doar pentru că lucrurile care mi s-au întâmplat, lucruri despre care aş fi vrut să scriu sau să vorbesc, nu sunt tocmai vesele sau fericite.
Sunt tot în Budapesta. Tot în Ungaria. Încet-încet ne împrietenim (eu şi Budapesta). E mare, rece şi rea (uneori dar nu tot timpul) dar are momente plăcute şi caracteristici unice. Ca orice capitală probabil.
În Budapesta de exemplu fumează mai toată lumea (nu o zic ca pe un lucru bun ci ca pe un fapt). Mai ales fumează femeile. Pe stradă. Femei de toate felurile. Femei tinere şi femei în vârstă, femei îmbracate sport sau îmbrăcate în halat, femei îmbrăcate în costum cu poşeta de piele pe umăr. Toate fumează pe stradă la orice oră din zi sau din noapte. Femei braţ la braţ cu câte un bărbat. Ea fumează, el nu. E ciudat. Nu judec, că nu e locul meu să judec, ci observ.
Tot aici în Budapesta femeile au manichiura perfectă. Eu am fost la manichiură o singură dată în viaţă, dusă de soră-mea. Aveam vreo 18 sau 19 ani. Nu mă omor după aranjatul unghiilor. Le tai şi le am curate tot timpul. Nu tai pieliţe şi nu pictez cu pensuliţa frumos mirositoare de la ojă. Dar tantile astea de aici din Budapesta au parcă tot timpul unghiile impecabile. Când zic femei nu mă refer la clasa de sus. Mă refer la tanti îmbrăcate în haine de măturător de stradă, tanti de 80-90 de ani, tanti obosite cu mai mulţi copii după ele, etc. Tot felul de tanti cu unghii frumoase.
Există o modă aici deocamdată. N-am mai fost de ceva vreme prin alte ţări aşa că nu ştiu dacă mai e şi altundeva moda asta. E vorba de borseta eastpak. E o borsetă ca toate celelalte numai că mult mai scumpă (e de firmă!!). Se face în multe culori (nu şi în multe forme că altfel nu ne-am da seama care e borsetA Eastpak) şi se poartă în toate modalităţile posibile şi la orice tip de îmbrăcăminte. În general e la modă pe la cei cu vârste între 14 şi 22 de ani (cam). Băieţii o poartă ca pe o curea, aşa cum ar şi trebui, numai mult mai atârnată. Fetele cam tot aşa. Important e să nu fie în faţă, aşa cum ar purta-o tot prostu care nu se pricepe. Ieri am văzut pentru prima dată borsetuţa-poşeţică. Adică purtată pe un umăr, cu bretelele (sau curele sau cum s-or fi chemând la borsete) scurtate la maxim, ca accesoriu la echipament lucios. Pe net am găsit undeva că scopul e să ai la tine minimul necesar când mergi să te chefuieşti. Silly me... Şi eu care purtam gentuţe şi ghiozdane pentru chestia asta!?!?!?!
După cum ziceam, sunt bine în mare. Muncesc. Lumea s-a plâns că n-am zis ce li cum cu jobul. Mi-am propus să scriu aici despre asta numai că m-am luat cu alte chestii şi pe când mi-am amintit mi-am dat seama că nu ştiu în ce măsură e o idee bună să scriu despre asta într-un loc aşa de public. Zic doar că e fain şi interesant şi tare sper să îmi iasă bine şi să rămân acolo.
Mă opresc acum, până cred că mi-e bine. Pe măsură ce scriu, am chef să scriu mai mult şi atunci o să încep să scriu despre lucrurile care nu merg aşa de bine şi nu o să mai cred că mi-e bine în mare.
Tracy Chapman are album nou. Se cheamă "Our Bright Future" şi sună ca Tracy Chapman, adică bine. Asta ascult acum şi îmi pică tare bine. E o chestie de stare scrisul ăsta, ori că e blog, ori altceva. Pentru mine e destul să am muzică, ceva nu prea rapid dar nici de dormit, să fiu singură şi încă câteva chestii. Mă cenzurez puţin pe motive de părinţi cititori de blog. N-ar trebui, ştiu. I'm working on it.

melodia zilei

Dear Mr. President de la pink. Prefer varianta live, nu ştiu de ce.Aşa vreau eu, de aia.

budapestanii

Aş fi vrut să am şi poze pentru postul ăsta dar promit să revin de îndată ce fac rost. Vroiam doar să menţionez aici, în spaţiul meu virtual unde scriu ce mi se pare mie că merită scris undeva, că sâmbătă budapestanii au demonstrat în linişte şi pace împotriva discriminării şi a violenţei din oraşul lor. Când spun că budapestanii au demonstrat, asta înseamnă că au fost oameni cu copiii lor acolo, oameni cu vârste între 10 ani şi 80. Impresionant mi s-a părut că nu erau puţini cei cu vârste între 70 şi 80. Erau mulţi, erau acolo şi protestau paşnic împotriva a ce se întâmplă cu oraşul lor. Am fost şi eu acolo (mama, nu te speria, n-aş fi mers dacă nu era paşnic şi nu eram singură) împreună cu jumate din msteranzii de la Gender Studies de la CEU. Unii din ei vin din ţări unde protestele nu sunt paşnice. Mi-a zis o fată că pentru ea e interesnt că e un protest legal şi vrea să vadă cum e un protest legal (e din Turcia tipa).
M-a oprit un nene în mulţime să mă întrebe de ce sunt acolo. Vroia să ştie dacă sunt din Ungaria sau nu, de unde am aflat de demonstraţie şi de ce sunt acolo. Toate mi s-au părut întrebări legitime aşa că am răspuns. Nu, nu sunt din Ungaria dar voi sta un an acolo, am aflat de demonstraţie prin fluturaşi, pe cale orală şi de pe net şi am fost acolo pentru că vreau să mă pot urca vineri seara la 9 în metrou fără să urce neonazişti şi să se comporte ca nişte animale, vreau să ştiu că sunt şi alţii în vagon care nu sunt de acord cu salutul lui Hitler şi vreau să nu îmi tremure genunchii de frică. Mi se pare un motiv destul de bun ca să petrec o oră jumate pe stradă în plimbare din centru până în piaţa eroilor.
Politicienii au fost rugaţi să nu participe la eveniment pentru a proteja natura demonstraţiei şi cu toate acestea primul ministru a apărut în piaţa eroilor. A menţionat doar că se află acolo în calitate de civil, nu de politician. Prefer să nu mă exprim aici cu privire la asta.Oricum mi se pare frumos că a existat demonstraţia. Mă bucur şi că am fost acolo să văd asta că la mine în ţară nu prea am parte de aşa ceva.

Melodia zilei

Ha! Pun pariu că nimeni nu se aştepta să postez şi azi...Sâc! Oricum, postez numai pentru că din nou este o melodie pe care nu mi-o pot scoate din cap şi e plăcută şi probabil multă lume o ştie dar nu ştia cine o cântă.Poate o să urle şi altcuiva în cap melodia asta şi atunci îmi iese mie.
Anyway, e vorba de Things cântată de Nancy Sinatra şi Dean Martin.Enjoy.

my so called life

Tot omul care a făcut liceul german şi a terminat cândva prin 2000-şi-un-pic a prins o anumită perioadă de seriale la televizor prin şcoala generală. Eu una eram în clasa a 7-a parcă şi mă uitam frecvent şi constant la RTL 2 şi Pro 7 - posturi nemţeşti. Pe atunci prindeam vreo 4 sau 5 posturi în limba germană şi aveam de unde alege....Azi nu se mai prinde nici unul la mama acasă. Să revin, pe RTL 2 era plin de seriale şi de desene animate faine care mi-au afectat/influenţat mie pubertatea/adolescenţa şi vocabularul. Cele mai mişto dintre seriale au fost My So Called Life (pentru acei absolvenţi de liceu german de care ziceam mai sus - Willkommen im Leben) şi The Wonder Years (Wunderbare Jahre). Astea sunt serialele de care îmi amintesc cel mai cu drag şi tot astea sunt serialele despre care ajungem inevitabil să vorbim cu prietenii atunci când povestim despre "când eram mici".
Ei bine, eu am decis să fac mai mult decât să-mi amintesc. Eu am decis să revăd cât pot din ele. Pe moment urmăresc My So Called Life cu sfinţenie pe calculator. În fiecare seară mă uit la un episod (maxim 2). Mă încântă. Sincer.Mi se pare aşa de mişto... şi acuma o sa ajung la un clişeu: nu se mai fac seriale aşa (aşa:în stilul/felul ăsta). Ce mi se pare cel mai plăcut e că nu au telefoane mobile. Nu pot să nu-mi amintesc că nu murea nimeni din lipsă de telefon mobil până să ajungă la noi. Primul meu mobil l-am avut în clasa a 12-a dar nu era nici pe departe aşa nebunie ca acum. Părinţii învăţau să aibă încredere în copii lor şi copii învăţau să sune acasă dacă nu vin la timp. Şi nu era nicio tragedie! Nu murea nimeni! Nu avem aşa mare nevoie de comunicare. E o nevoie falsă. Oricum, asta era una din chestiile care îmi plac acum la serial. Altceva ce îmi place e că nu e meschin şi răutăcios. Când am fost în Anglia m-am uitat cu soră-mea la un episod din ceva serial la care se uita ea (cred că Gossip Girl - sau ceva de genul ăsta) şi mi s-a părut cumplit de crud şi răutăcios. La fiecare episod din My So Called Life zâmbesc mult sau chiar râd în hohote. Nu pot să nu. Râd pentru că sunt aşa de reale dialogurile şi atitudinile. Îmi amintesc aşa de bine senzaţii şi atitudini similare din viaţa mea. Personajele sunt bine conturate şi inteligente. Pe lângă asta Jared Leto era aşa de frumos! Aveam postere cu el prin toată camera. Preferatul meu era un poster cu el în ceva cămaşă roşie cu pătrăţele stând pe un gărduleţ şi uitându-se frumos spre aparat (în dreapta lui). Aici menţionez un suspin... Şi sunt dialoguri şi situaţii realiste (mă repet?). E totul aşa cum trebuie.
The Wonder Years nu l-am revăzut încă dar intenţionez.
Televizor oricum nu am şi am senzaţia că şi dacă aş avea, tot nu aş avea ce să văd. Deocamdată sunt la episodul 5 din My So Called Life - în episodul de aseară Angela (Claire Danes) a avut un coş pe bărbie. Foarte tragic. În episodul dinainte era supărată rău pe taică-său, aparent fără motiv. Ce fain!!!

Melodia zilei

deşi a fost o perioadă luuuuuuuungă de tot de linişte, lipsită de orice melodie (nici măcar periodice n-au fost....), revin acum cu o melodie care m-a încântat aseară şi care mi-a pus un zâmbet mare pe faţă şi m-a mai şi făcut să lălăi de numa...anyway, less words, more music:D - Carolina in the Morning, corul Barberina din Israel.

things...

Am proasta tendinţă de a mă ataşa de obiecte. Şi de locuri. Şi de sunete şi alte aberaţii. Teoretic ştiu că e o prostie. Lucrurile sunt numai lucruri şi pot fi înlocuite. Şi totuşi... Toată lumea îşi iubeşte casa în care a copilărit deşi e doar o casă, doar nişte pereţi şi uşi şi geamuri..
Noţiunea aia de "home" e aşa de puternică şi de greu de explicat, pentru mine cel puţin. Eu nu asociez HOME cu familia neapărat sau cu amintiri. Pentru mine de exemplu home e locul unde pot să fiu eu fără să îmi pese de nimic. E locul unde pot să ascult ce muzică vreau eu, cât vreau eu de tare (în general nu ascult muzică prea tare), e locul unde pot sa cânt dacă vreau că nu zice nimeni că urlu. E locul unde pe pereţi sunt chestii puse de mine (în mare sunt afişe de la spectacole de teatru care mi-au plăcut în adolescenţă). E locul pe care îl cunosc în detaliu şi locul unde m-am simţit în siguranţă toată viaţa. Sunt şi lucruri pe care ajungi să le cunoşi despre un loc şi nici nu conştientizezi măcar. De exemplu sunetele. La mine pe stradă, acasă la Arad, era destul de linşte de obicei (acum nu mai e). Dimineaţa pe la 7 mătura vecinul cu o mătură din aia din crengi care face gălăgie. La mine pe stradă latră câini destul de des dar nu mă deranjează. Este un sunet pe care îl fac maşinile când trec pe o stradă liniştită unde sunt şi copaci. Cred că l-aş recunoaşte oricând. Poarta de la casa noastră face un sunet anume - e un scârţâit ruginit foarte identificabil. Şi cutia poştală are capacul ruginit şi când îl deschizi se aude într-un fel anume. Mai sunt şi alte sunete acasă pe care le cunosc prea bine. Scârţâitul uşii de la camera mamei mele e unul. Mai sunt o groază. Nu asta contează. Toate sunetele astea nici nu ştii că le cunoşti până: 1. dai de alte sunete pe care nu le cunoşti, altundeva;2. doarme cineva care nu cunoaşte sunetele astea la tine şi doarme prost noaptea pentru că nu cunoşte sunetele.
Cred că principalul e că HOME e locul unde sunt toate astea, pentru mine. Unde mă simt safe şi unde cunosc sunetele şi unde mă simt în largul meu. În afară de casa mamei mele, care e DEFAULT HOME, sau aşa ceva pentru mine, nu am mai prea găsit vreun alt home. Prea fiind cuvântul cheie. În Cluj am locuit timp de 7 ani în vreo 8 locuri. Am tot numărat şi m-am plictisit de numărat. Au fost locuri curate şi infecte, locuri care au ajuns să-mi fie dragi şi locuri din care abia aşteptam să plec. Au fost de toate. A existat până şi un loc unde aveam senzaţia că singura intimitate o am dacă mă întorc cu faţa la perete. Am o prietenă pe care tare o distra noţiunea asta. Bănuiesc că poate fi haioasă dar plăcută nu e. Mai ales dacă ai trăit asta. Printre toate astea a existat în schimb şi un loc unde să mă simt ca acasă. Un loc despre care să pot spune că îndeplinea toate condiţiile pentru mine. L-am apreciat cât am putut şi atât. Acuma sunt în alt loc. Nu mă simt ca acasă. Nu am toate lucrurile mele şi nici nu le voi avea aici. Din start parcă nu am nicio şansă să fiu acasă. Lucrurile mele sunt alea despre care ziceam mai sus că m-am ataşat de ele...E averea mea.
Multă lume la vârsta mea e căsătorită, la casa proprie, unii au chiar copii deja. Cred că ei îşi definesc averea altfel...Averea mea în schimb a încăput în 2 sau 3 cutii(uţe) de carton. Din câte îmi amintesc, cutiile alea conţin obiecte cum ar fi: un pahar roşu de sticlă care arată ca şi cum ar fi crăpat dacă e aprinsă o lumânare înăuntru, o floare de pâslă frumoasă şi veselă pe care am primit-o de ziua mea acum 2 sau 3 ani, un bolişor maro pe dinafară şi verde pe dinăuntru în care ţin nimicuri (nasturi picaţi, chei, etc), un magnet cu care se ţin poze în formă de crocodil verde care se desface în două - la mijloc e magnetul, nişte vederi pe care mi le pun eu pe pereţi sau pe unde apuc. Una din ele e cu Chaplin, una e cu un nene urât care ţine o halbă în mână şi pe care scrie "Beer - helping ugly people have sex since 1862", una cu o străduţă îngustă şi înaltă din Barcelona, acuma mi-am luat şi una cu Marlene Dietrich, una cu ceva peisaj frumos cu filtre de culoare care arată ca un curcubeu plus nişte poze. Sunt mereu aceleaşi poze. Însemnau ceva cândva. Acum nu mai sunt sigură, poate ar trebui să le schimb numai că dacă le văd aşa cum sunt ele de mult mă simt ok, e elementul de stabilitate din viaţa mea cea permanent instabilă.

Mai am nişte obiecte pe acolo. Am un avion de lemn primit de crăciun de la prietenele mele din spania(acum 5 ani). Are şi elice şi motoraş în spate. În mod surprinzător merge încă. Mai am o cutiuţă de tablă pe care scrie Lucky Strike, o cutie de lemn în formă de cufăr unde îmi ţin bijuteriile care de fapt nici nu sunt bijuterii ci nişte chestii de pus la gât din lemn sau plastic pe şnur de piele sau plastic sau ce naiba o fi, nişte perechi de cercei pe care nu o să îi port niciodată dar pe care îi păstrez, steaua lui David pe care tare o iubesc şi pe care o purtam mult numai că mi s-a rupt lănţişorul de la ea(şi nu l-am găsit încă pe cel care să se potrivească cu ea) şi încă nişte prostiuţe de genul ăsta. Am vreo lumânare sau 2, două caiete - unul e jurnalul meu din anii de facultate (mai degrabă anul 1 şi 2) şi unul e un cadou de la mama (povestea mea scrisă după cum a vazut-o ea - cadou de ziua mea la 20 de ani). Cam asta ar fi tot. Cred că mai am câteva cutiuţe de tablă, că tare îmi plac alea. Mai am câteva obiecte de care mă simt ataşată fiindcă sunt ale mele şi fiindcă dintr-un motiv sau altul au o semnificaţie pt mine. Am 3 farfurii frumoase - albe cu cercuri negre şi un cerc verde, multe căni - aici aş menţiona că majoritatea dintre ele au câte o întrebuinţare specială, cana roşie înaltă e pentru ceai, cana cu Lucky Strike e pentru cafea (asta e la mine - o am din 2000 de la Timişoara), cana verde închis cu o pisică neagră e tot pentru ceai, dacă e murdară cea roşie, cana cu elefant de la Jeni nu e bună pentru cafea că se răceşte prea repede....etc. Mai am un "borcan" de cafea de la nişte prieteni. Ăsta unul e alb cu negru cu nişte desene şi e din ceramică cu capac roşu din lemn. Am o din aia de făcut cafea, aia în care se pune apa jos şi la mijloc cafeaua şi după ce fierbe apa trece peste cafea şi ajunge sus, de unde o torni în cană şi după pui lapte. Asta e de la un alt prieten şi e aici la Budapesta cu mine. Jumatea de jos e albastră. Tot de la el, tot de atunci, am şi nişte suporturi de pahare. Adică din alea care se pun sub pahare ca să nu se ude masa cu nişte desene frumoase de tot. Astea sunt date spre păstrare/întrebuinţare unui alt prieten. În rest nu mai ştiu. Nu-mi amintesc ce mai am. Oricum, cam asta e averea mea şi chiar dacă alţii au multe chestii sau alte chestii sau chestii mai valoroase, mie astea îmi plac. Mama îmi zicea la un moment dat ca mie îmi place literatura pentru copii fiindcă nu vreau să cresc sau să mă maturizez sau aşa ceva. Asta era acum o mie de ani. Acuma că stau să mă uit din ce constă averea mea, nu pot să nu mă gândesc la bilele colorate din Peter Pan. Sau şi mai şi, la averea lui Tom Sawyer. Dacă aş reuşi şi eu să combin pe careva să facă ce-am eu de făcut pe un cotor de măr...

Poza de mai sus e făcută în staţia de metrou din Oktogon...(obviously) - nu de mine ci de altcineva care a pus-o pe net. Oricum, it serves the purpose că de fapt despre asta vroiam să scriu două rânduri. Oktogon e o intersecţie mare prin centru pe undeva în Budapesta (se vine de pe Andrásy utca) şi pe străduţele din zonă sunt multe cafenele şi restaurante şi baruri. Pare-se că dacă eşti orişicine care se respectă, ieşi la terasă pe acolo. Mie una mi se pare o zonă destul de turistică, eu aş vrea să dau de acele locuri care nu sunt făcute special ca să rupă gura turiştilor (sau buzunarele lor...) ci unde preţurile şi atmosfera sunt mai plăcute. Ce e fain în Oktogon şi mi s-a părut absolut impresionant e că primeşti pătură din partea casei dacă ţi-e frig. La unele terase sunt puse frumos pe scaun de când te aşezi, la altele în schimb trebuie să le ceri de la ospătari. Cert e că în Budapesta s-a făcut cam frig seara şi clienţii cafenelelor din Oktogon nu trebuie să îngheţe ca să se facă remarcaţi la terase... Să văd eu ziua când o să se dea pături la terasă la Diesel în Cluj... Săraci băieţi în tricouri de plastic n-o să mai aibă ce să expună... Oricum, mie mi s-a părut demn de menţionat.

cuvântul meu preferat

CANCEL [ŢONŢEL]

Sunt în Budapesta şi stau la un prieten. Nu contează neapărat cum se cheamă dar e relevant unde lucrează, şi anume la o mare companie de soft (nu dau nume că tare nu vreau să le fac reclamă, n-au nevoie). Oricum, cea mai distractivă chestie pe care am auzit-o despre ce e pe la el pe la servici a fost că la un moment dat i s-a spus să "click cancel" în maghiară...şi cum în maghiară c se citeşte ţ totul a ieşit ţonţel... povestea era apropo de faptul că pe aici nu vorbeşte nimeni limbi străine. Mai mult, niciun site nu e tradus, nicio informaţie utilă pentru turişti nu e tradusă. Stai în staţii de bus sau metrou şi te uiţi ca boul şi nu pricepi ce şi cum.
Pe moment suntem în căutare de apartament...huh ce distracţie :D sunt câteva site-uri ale unor agenţii imobiliare care sunt în engleză. Dacă le scrii şi încerci să comunici cu ei, ies nişte chestii taaaaare drăguţe. Aşa de exemplu când am întrebat ce comision practică agenţia (cu experienţe anterioare de Cluj), ni s-a răspuns "we are free for tenant". alte celea nici nu mai menţionez.
O să urmeze la un moment dat un post cu chestii drăguţe de pe diverse site-uri...aşa, un fel de "engrish"-stuff (pentru cei plictisiţi la job sau în general, e vorba de engrish.com)
Ştiu că am mai promis că pun poze din Londra şi că mai povestesc ce şi cum numai că săptămâna în care am revenit în ţară (adică în Ro, nu în Hu) a fost una nasoală de tot. Mă rezum la a spune că avionul a avut întârziere 10 ore (pe care le-am petrecut în aeroport, după check-in) şi că doar două zile mai târziu, am prins bilet de tren spre Arad la un tren care avea întarziere 3 ore, singură în compartiment şi pe beznă. Nu puteam nici măcar să mă mut într-un vagon cu lumină că aveam bagaj mult şi nu-l puteam căra. Oricum, de aia n-am mai scris o perioadă.
Sper să reuşesc să transmit cu o frecvenţă mai bună (adică mai des) experienţa BUDAPESTA.. Până una-alta, have a nice day la toată lumea şi sper să zâmbiţi de acum înainte când mai trebuie să daţi câte un ţonţel la ceva program.

camden town, londra

Mă tot stresează lumea să postez.... singura problemă cu toată treaba asta e că sunt la londra....nu prea am timp de stat pe net şi scris. Sunt aşa de multe locuri de văzut şi e atât de puţin timp (so many places, so little time)!!!
Camden Town e zona în care stau pe aici. E super mişto. E o parte plină cu tarabe unde se vând de toate. Un fel de Amsterdam Shop extins pe o zonă maaaaaare de tot. E foarte hipioată regiunea şi sunt mulţi artişti peste tot şi oamenii par destul de relaxaţi.
Nu ştiu, mi se pare că scriu groaznic de împrăştiat acuma. Nu cred că mi s-a aşezat o imagine clară despre ce şi cum. Pot spune numai că librăriile din Germania mi se par mai faine decât cele de aici şi asta pentru că sunt mult mai bine organizate şi mai detaliat împărţite. Pot să mai zic şi că Soho probabil e cel mai super bestial loc de pe planetă. Am fost aseară în Soho. Huh. Nu prea am cuvinte. A fost foarte copleşitor pentru mine. Nu reuşeam să îmi şterg rânjetul de pe faţă şi mi se părea că nu e real. Am văzut de toate. Impresionant mi se părea că sunt oameni angajaţi de localuri (multe localuri şi mulţi oameni) să racoleze clienţi de pe stradă. Dacă te opreşti un pic pe stradă să caşti gura, sar trei pe tine să te întrebe dacă "are you looking for a place to party?". Îţi îndeasă rapid şi un fluturaş în mână cu care probabil ai ceva reducere la băuturi şi te conduce până la intrarea în local. Ba mai fac şi conversaţie oamenii. Ne-am învârtit prin cartier de vreo 3 ori până să decidem că ne aşezăm undeva numai că nu ştiam unde şi am cedat la primul racolator simpatic şi l-am însoţit la localul numit "zebrano". Iniţial localul ne fusese prezentat ca fiind un lounge cu canapele şi muzică liniştită unde nu e prea tare muzica şi e ideal pentru a last drink înainte să mergi acasă. Ni s-a mai zis şi că există şi club unde se dansează la subsol, aşa ceva. Când am ajuns la locul cu pricina, imediat ce am deschis uşa ne-au izbit nişte decibeli... şi după aia ne-au izbit nişte oameni dansând... şi numai de discutat nu puteai că trebuia să urli. Dar am stat. Am stat petru că era o canapea şi masă liberă şi ne dureau picioarele de numa'. Am stat pentru că aveam 50% reducere la prima băutură şi nu intenţionam să urmeze şi alte băuturi. Am mai stat şi pentru că era ok muzica şi era plăcută atmosfera. Era muzică de dans din toate timpurile şi era foarte dansabilă şi nu era cu bumbumbum. Aşa că am stat să bem o bere la 330 (San Miguel - nu-i rea) şi să ne uităm la oameni cum dansează. Am văzut librării deschise la 12 noaptea (ora Angliei!!) şi drag queens cu picioare cum nici cu gândul nu gândeşti şi oameni beţi cântând pe stradă şi oameni treji şi veseli şi biciclete din alea ca un fel de taxi (de fapt sunt triciclete care în spate au o băncuţă pe care încap 2 oameni graşi sau 3 mai slabi). M-am simţit genial. Şi dacă nu apuc să văd toate obiectivele turistice de pe listă, sper să mă mai duc o data măcar în Soho. Nu ştiu dacă ziua are tot aşa de mult farmec dar seara este absolutely fabulous!
Pe lângă asta mai am nişte realizări de bifat pe lista de chestii pe care am apucat să le fac în viaţa asta (cine ştie ce de chestii am făcut în vieţile mele anterioare). Să le enumăr: am văzut un tablou de Monet, unul sau doua de Magritte, vreo 6 de Picasso, 2 de Joan Miro (nu ştiu să pun accentul pe ultimul o). Toate în original!!! Pe lângă ăştia am mai văzut şi o mie de alţi artişti vestiţi şi importanţi. Şi mai şi: cu intrare gratuită! (pentru detalii go to TATE MODERN)
Na cam atât pentru tura de azi. More soon. Poate după ce mai văd una alta, poate după ce ajung acasă. Nu ştiu nici eu.
Poza de sus e în drum spre Soho. Şi pentru admiratorii marilor clişee englezeşti, cum ar fi cabina telefonică roşie: cabilele astea telefonice au pe dinăuntru poze porcoase peste tot. Şi nici nu cred că sunt lipite de vagabonzi, mai degrabă aş zice că sunt reclame.

Jurnal de călătorie

Pentru cine nu ştie, mă aflu în aeroport în Budapesta, în aşteptarea avionului low-cost care mă va duce a Manchester, de unde voi merge la soră-mea care nu ştiu unde locuieşte (spre ruşinea mea).
Oricum, pentru că nu am mai scris pe blog de o mie de ani şi pentru că mi-am şi am tot promis că o să, am decis să încerc un fel de jurnal de călătorie. Nu ştiu în ce măsură voi avea acces la net dar îmi voi da silinţa. Doar n-am cărat 3 kg de calculator degeaba....
De la Cluj la aeroport am venit cu un microbus... Is there anything else!?! Am optat pentru cel care era cel mai apropiat ca oră de sosire de ora decolării avionului cu care voi zbura. Este 15 fără un sfert ora locală şi avionul meu pleacă la 19... Drumul a fost relativ lin şi fără încidente. Zic relativ pentru că şoferul nostru avea tentativa de a intra în depăşiri imposibile... ne-au claxonat o groază de tiruri pe motivul ăsta. Ce mi s-a părut super ok a fost lipsa manelelor sau a muzicii agasante (Europa FM e chiar ok la drum mai lung). De asemenea nu am putut sesiza lipsa putorii tradiţionale busurilor mici.
Oricum, nu prea am chef să povestesc despre drumul de la Cluj la Budapesta că nu e prea interesant. Sunt în aeroport acum şi pentru că sunt singură mă tot uit în jur. Altceva oricum nu am de făcut. Până acum am doar 2 observaţii de făcut:
1. Unde naiba îşi lasă oamenii bagajele??? Aproape toţi oamenii care sunt singuri, sunt fără bagaj, ca şi cum l-ar fi lăsat undeva... Ba chiar sunt şi oameni care umblă în grup şi nu au bagaj la ei...hm...Sunt, ce-i drept, şi unii cu cărucioare din alea mari dar ăia care au aşa mult bagaj nu sunt singuri aşa că pot să se plimbe cât vor. M-aş plimba şi eu un pic dar n-am descoperit locul de debarasat bagaje.
2. Când am zburat de la Cluj la Bucureşti şi vice-versa cu Wizzair am rămas cu o impresie tare proastă. Avionul a întârziat o mie de ani. Restul chestiilor enervante ţineau mai degrabă de aeroport decât de compania aeriană. La un moment dat am auzit şi un fel de explicaţie pentru întârzierile repetate ale zborului respectiv şi aproape că m-am înmuiat şi i-am iertat. Dar acum că mă aflu în aeroport şi sunt ecrane cu zborurile peste tot, nu pot să nu observ că 5 din 8 zboruri au întârziere şi 4 din ele sunt Wizzair. Eu ştiu că e low-cost şi toate celea dar mai dă-o naibii! Propun să ne plângem cu toţii. Dacă se poate atunci când e momentul şi într-un context oficial. Adică să ne plngem unor autorităţi, nu unii altora.
Cam atât pentru moment. Dacă mă mai ţine bateria revin cu alte observaţii. Până una-alta, nu par să existe prize deşi sunt 3 reţele de wireless şi mulţi oameni cu laptopuri. Poate sunt şi nu le-am descoperit eu...
Ţineţi pumnii să nu apară şi în dreptul zborului meu observaţia aia nesuferită "delayed".

Melodia zilei

Nu prea e mare lucru de zis. Textul vorbeşte de la sine, zic eu... Cine ştie, înţelege. Cine nu, nu. O să urmeze şi un post pe tema asta. În curând, promit.

Money talks
But it don't sing and dance
And it don't walk
And long as I can have you
Here with me, I'd much rather be
Forever in blue jeans

Honey's sweet
But it ain't nothin' next to baby's treat
And if you pardon me
I'd like to say
We'll do okay
Forever in blue jeans

Maybe tonight
Maybe tonight, by the fire
All alone you and I
Nothing around
But the sound of my heart
And your sighs

Money talks
But it can't sing and dance
And it can't walk
And long as I can have you
Here with me, I'd much rather be
Forever in blue jeans, babe

And honey's sweet
But it ain't nothin' next to baby's treat
And if you pardon me I'd like to say
We'll do okay
Forever in blue jeans

Maybe tonight
Maybe tonight, by the fire
All alone you and I
Nothing around
But the sound of my heart
And your sighs

Money talks
But it can't sing and dance
And it can't walk
And long as I can have you
Here with me
I'd much rather be
Forever in blue jeans

And if you pardon me
I'd like to say
We'll do okay
Forever in blue jeans, babe
And long as I can have you
Here with me I'd much rather be
Forever in blue jeans, babe

Gata

Teoretic vorbind, a trecut perioada de stres maxim care nu mă lăsa să gândesc sau să mp concentrez să scriu ceva. Acum, teoretic vorbind, sunt liberă să scriu ce vreau.
Vreau să scriu despre săptămâna asta pe care am avut-o.... asta de-a început luni şi se termină mâine seară. Cred că este prima (sau una din singurele) dată când, deşi e sâmbătă, îmi doresc să se termine această săptămână. Uneori unele săptămâni sunt încărcate. Alteori nu. Asta una a fost suficient de încărcată (şi în intensitate şi în evenimente) încât să compenseze multe săptămâni seci.
Să vedem... luni: plimbare prin Bucureşti. De pe la 11 jumate până pe la 5 să mă fi tot plimbat. Nu am văzut nimic spectaculos. Apogeul zilei a fost sticla de jumate de apă plată pe care am dat 7 lei (70 de mii adică) la ceva terasă în parcul Cişmigiu. Îmi plăcea ideea că sunt în parcul despre care citisem o carte la un moment dat (una numită "Cişmigiu & Co." de nu mai ştiu cine). În afară de apa cea scumpă, m-am ales şi cu nişte bătături nasoale de la sandalele cele comode pe care le purtasem exact din acest motiv...
Marţi: ziua fatidică. Marele examen pe care îl aşteptam şi eu şi alţii de vreo 2 ani... Picat cu brio din prima probă. Responsabil: none other than me. Asta e din aia cu săpat singur groapa şi cu omul care-şi face ceva cu mâna lui şi din astea... Asta este. După aia bere la diverse locaţii. Problema principală nici măcar nu a fost că am picat examenul (ceea ce e suficient de nasol oricum) ci că a mai şi trebuit să explic în repetate rânduri ce şi cum. După ce te auzi zicând de 5 ori aceleaşi lucruri, şi anume că ai picat un examen din cauza emoţiilor şi a stării de spirit şi a nivelului scăzut de încredere în tine (etc, etc), bine nu îţi prea poate fi după aia. Şi vocea dezamăgită a părinţilor funcţionează ca un depresiv (as opposed to anti-depresiv) automat. În plus, 3 bătături noi-nouţe - unele exact lângă cele din ziua anterioară.
Miercuri: zi lipsită de evenimente majore. Plimbare prin Bucureşti pe vreo 30 de grade, soare la greu plus umbră zero. Vizită la MNAC, adică muzeul naţional de artă contemporană. Frumos muzeu. Ăsta l-aş recomanda persoanelor care vor să impresioneze pe cineva cu faptul că merg la muzeu, fără a pierde prea mult timp pe acolo. Se puteau vizita doar 2 etaje şi parterul. Partea de vizitat a durat 15 minute în total (şi m-am uitat atentă la toate celea). Singura parte din expoziţie care mi-a plăcut a fost sala în care pe o plasmă mare mergea "Cartea junglei". Sala era plăcut răcorită cu aer condiţionat şi avea nişte pufi mari de şezut comod şi uitat la film. Fiecare personaj vorbea în altă limbă (cred că asta era partea artistică care făcea ca filmul să se afle la acea expoziţie) numai că volumul era dat destul de încet aşa că nu se auzea mare lucru. Am stat vreo 10-15 minute şi acolo, din motive de aer condiţionat. A urmat şaorma în valoare de 13 lei (adică 130 de mii). Bunicică numai că cerusem fără maioneză şi tot degeaba... Punctul culminant al zilei a fost experienţa "aeroportul Băneasa". Foarte inteligent făcut acel loc...parcă direct de creatorii lagărelor de concentrare de pe vremuri (nu mai zic care vremuri să nu ne întristăm). Cum funcţionează: se stă în picioare într-un hol unde sunt şi sosirile (adică o mulţime din cei de acolo de fapt aşteaptă pe cineva, nu pleacă). După ce se stă acolo vreo oră în picioare (give or take încă juma de oră) - deşi există panou de afişaj electronic, acesta nu menţionează niciunde informaţii de genul "întârzie avionul sau nu???" şi nimeni nu ştie răspunsul la această întrebare - se trece la etapa următoare, security-check. O echipă foarte viguroasă formată din vreo 5 sau 6 oameni îţi explică dacă e cazul sau nu să dai jos şi ceasul... N-am nimic cu ei, să nu se interpreteze greşit, numai că nu se aplică aceleaşi reguli pentru toată lumea. Dacă de exemplu vreo gagică îl ştie pe unul din indivizii de acolo, poate fără probleme să îşi ia cu ea parfumul la bagajul de mână. Mă rog... Deci după cum ziceam se face security-check şi se trece în zona următoare a aeroportului: busul care urmează să te ducă la avion. Cândva. În niciun caz nu atunci când te urci în el. Tot omul care mai circulă ocazional cu avionul ştie că nu ai voie cu lichide după security-check. În condiţii de temperaturi mari ar trebui să existe ceva posibilitate de consumat lichide. Ştiu şi eu... poate un magazin sau un dozator din ăla de apă sau o clasică ţâşnitoare... ceva. Băneasa airport e mai cu moţ. Nu primeşti nimic. Mai fain e când stai în bus pe 30 de grade şi te tot întrebi dacă ţi-ar fi oare mai bine să stai lângă, în soare. Nu, nu e mai bine (pe-ncercatelea). Şi atunci se trece la momentul special în care Wizzair îţi oferă acest unic spectacol al aterizării şi decolării avioanelor - de aproape!!! Toţi pasagerii busului urmăreau foarte atent acest spectacol pentru că în aeroport nu se afla niciun avion Wizzair şi cu toţii ne întrebam cu ce vom zbura. A fost frumos. Mi s-au uscat corzile vocale şi m-am deshidtratat de numa. După aia a urmat etapa zbor de 35 de minute cam, cu aer condiţionat. Corzile vocale tot uscate. Nici să vrei nu apuci să cumperi ceva de la ei, deşi instinctul îmi spune că nu vrei...în mod normal. Am aterizat la Cluj şi era cald şi am dat 6,8 lei (preţ de magazin de aeroport) pe o sticlă de jumate de ice-tea că muream de sete. Eu ştiu că se cheamă ice-tea dintr-un motiv dar parcă nu l-am mai băut chiar aşa de rece până atunci...
Joi: răguşeală şi dureri nasoale de gât şi piept, expectoraţii dureroase. Stat în pat toată ziua cu ceva cald pe piept şi la gât. Seara film (acasă, normal): Cartea junglei.
Vineri: trezirea la 8 şi un pic. Muncitori prezenţi pentru schimbarea ţevilor de apă. 2 sau 3 muncitori, strat de moloz în baie de vreo 3 centimetri, strat de praf în toată casa (oriunde) cam 1 centimetru jumate. Gălăgie, spart pereţi,etc. De la 12 examen (adică eu examinam). De la 3 şi ceva banchet. Când am ajuns la banchet am constatat că nu îmi doresc absolut sub nicio formă să stau la masa profesorilor şi că mă aflu acolo pentru studenţi. În consecinţă am stat la masă cu studenţii (am salutat profesorii, normal!). O altă consecinţă a fost aceea că aproximativ 4 persoane ma supravegheau cu schimbul. Unele în timp ce dansam, altele în timp ce vorbeam, altele tot restul timpului. E vorba normal de persoane de la masa profesorilor. Ar fi imprudent să dau nume. Act de rebeliune majoră la banchet (în afară de statul cu studenţii la masă) : dat din cap pe AC-DC, Thunderstruck. Mă doare încă gâtul. Şi acest lucru l-am făcut sub stricta supraveghere a celor ce îmi sunt colegi. Unii au chiar încercat să copieze intenţia dar nu le-a prea ieşit. Post banchet, cum se mai întâmplă în Cluj unde banchetele se termină la 11, s-a ieşit în oraş. Janis Pub. Super ok locul mai ales că se făcuse rezervare. Distracţia pentru mine a durat cam 5 minute acolo. Nu de alta dar în drum spre bar am trecut cu vederea o treaptă (pe celelalte 5 le văzusem dar asta avea altă înălţime) şi mi-am scrântit rău de tot glezna. Fiindcă eram pe scări, m-am aşezat. Simţeam că nu pot mişca piciorul şi am decis să stau acolo până pot. Ce altceva era să fac!?! După vreo 10 minute era mai bine deja. Mai ales că ma durea numai dacă încercam mişcari înspre lateral. De umblat umblam normal. Durea un pic dar nimic prea rău. La 1 noaptea când am ajuns acasă, mi-am petrecut o oră de vis măturând în baie şi spălând closetul (în urma muncitorilor) în ideea că oricum mai bine noaptea decât la 7 dimineaţa. Ei bine la ora 8 (sâmbătă!) a sunat la uşă. Plină de încredere în cele două picioare ale mele, am sărit din pat să văd cine e (erau muncitorii care au mai tras o tură de jeg şi au munci ca naiba...sau ca românul). Toate astea numai ca să constat cu stupoare că nu pot sta pe piciorul stâng DELOC. Nu e umflat dar e vânăt. Am stat toată ziua cu el în sus şi pe lateral.
Mâine, dacă toate merg prost, ca până azi, mă distrez la urgenţe. Aia va fi o altă poveste plină de peripeţii, sunt convinsă.

la bloc

După o tăcere atât de îndelungată, revin. Din păcate revin din motive greşite... ce mai contează acuma!?! Ştiu că s-a scris mult despre ce nasol e la bloc şi despre şefi de scară şi despre administratori idioţi dar eu una încă nu am scris. Nici nu am prea multe de zis, sincer.
Vreau numai să spun că am petrecut o oră şi 8 minute la coadă la cheltuieli. Da, era coadă. Înaintea mea erau nici mai mult nici mai puţin de 8 oameni. Fiecare din ei plătea pentru cel puţin încă o persoană. Din motive necunoscute mie, durează 5 minute (la unii) să scrie 2 rânduri pe un rahat de chitanţă. Asta pe lângă faptul că se poate plăti doar în intervalul a patru ore pe lună (2 în săptămâna de după afişarea cheltuielilor şi două în săptămâna următoare). Nu îi cunosc pe stimabilii vecini (vârsta medie a persoanelor de la coadă era de cam 60 de ani) şi nu am nimic împotriva persoanelor în vârsta. Ba mai mult, am şi rude de acea vârstă şi îmi place să cred că lumea îi tratează cu respect. Administratorul în schimb e un ţăran. De fiecare dată când intra cineva în super-spălătoria neaerisită (şi negândită pentru 10 oameni!!!) era salutat respectuos. De fiecare dată când ieşea cineva după ce a plătit (şi după ce a petrecut cel puţin jumate de oră acolo - mai repede nu scapă nimeni), cineva era suficient de amabil să menţioneze câte ceva naşpa despre cel care plecase, parcă din ciudă că a scăpat mai repede ca noi...muritorii de rând.
Vreau să mă folosesc de acest mijloc pentru a afirma cât de poate de "în public" că eu când mă fac mare (adică atunci când o să îmi permit) o să stau la CASĂ. Casă adică cu mult de lucru şi care trebuie întreţinută şi blablabla...Casă, adică locul ăla unde poţi asculta muzica tare de tot, unde poţi ţine câine şi mâţă şi unde ai curte. Gata. Atât am avut de zis.

One rock'n roll too many

Melodia uneia dintre zilele în care nu am scris nimic
Pe gagica care cântă o cheamă Syesha Mercado şi e una din candidatele la American Idol. Niciodată nu mi s-a părut prea interesantă. Până acum a tot cântat piese din alea de divă (mariah carey, whitnez houston şi altele). În săptămâna în care a cântat melodia pe care v-o recomand se cântau piese de Sir Sndrew Lloyd Webber - compozitor de musicaluri. Mie una mi-a plăcut aşa de tare că nu îmi pot scoate piesa din cap de vreo 2 săptămâni. Sper ca tipa să ajungă mare vedetă pe Broadway, e actriţă de profesie oricum. Enjoy.

Inamicul numărul unu: BAIA PUBLICĂ

Am revenit. Nu am remuşcări prea mari pentru absenţa de aproape 2 săptămâni. Nu de alta dar am anunţat dinainte că scriu când am chef/am ce/am cum şi când nu, nu. N-am prea avut nici ce şi nici cum. Nu mai contează acuma.

Săptămâna trecută am fost acasă, la Arad. Aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori când mă duc, m-am văzut cu multă lume care vine ca şi mine la Arad, adică rar. În consecinţă, ne-am trezit 4 gagici la masă, noi între noi. S-a ajuns şi la discuţii "ca-ntre femei". Discuţia mea preferată era despre tehnici de supravieţuire la budă. Aici am senzaţia că mă adresez mai mult femeilor dar menţionez că nu-mi doresc ca bărbaţii să se simtă ofensaţi.
Trăim în România. Unii temporar, alţii permanent, alţii nu ştiu încă ce şi cum. Cert e că în ţara asta mai mult decât orice se găsesc localuri - adică de la birtuleţul din pădure până la barul de fiţe avem toată gama. Sunt multe oraşe fără teatru, operă sau chiar casă de cultură. Baruri în schimb sunt peste tot. Este, cred, modalitatea noastră de a comunica. Există o cultură a barului la noi. Nu zic că altundeva n-ar fi dar nu ştiu ce şi cum aşa că zic despre ce ştiu. Pentru că eu una, de exemplu, frecventez barurile de câţiva ani buni, pot spune că m-am confruntat adesea cu situaţii care mai de care mai ciudate la baie. Există băi unisex, există băi separate, există băi plăcute, cu hârtie igienică de lux, săpun şi prosoape de hârtie, există băi curate, băi murdare, băi infecte, băi de toate formele şi culorile imaginabile şi neimaginabile (de mirosuri nu zic nimic de tura asta, e mai sănătos aşa). Ce au majoritatea acestor băi în comun la noi în ţară este sistemul defectuos de închidere din cabine. În locurile în care există aşa ceva, este primul lucru care se strică (până şi în localurile mai şmechere). Bun, acuma urmează şocul pentru mulţi bărbaţi poate: de multe ori mergem la baie câte două pentru că ştim că e stricat ceva şi una din fete stă bodyguard în faţa uşii. Asta pentru că avem acest fix de a ne dori să ne facem nevoile în intimitatea unui spaţiu închis, fără să intre careva peste noi şi să ne prindă cu nădragii în vine sau şi mai rău (se poate!). La bărbaţi am sesizat o tendinţă exhibiţionistă care se manifestă prin lăsarea uşii deschise sau întredeschise (inclusiv acolo unde se poate încuia). Nu ştiu de unde se trage această tendinţă, poate că are legătură cu felul în care urinează bărbaţii şi cu etalarea organelor genitale care e un fel de a-şi demonstra supremaţia (sau opusul). Poate greşesc, nu zic că nu, dar altă explicaţie nu văd. Oricum, după cum ar zice un fost profesor de-al meu, "this is all very fascinating but let's get back to our sheep". Deci mergem la baie câte două uneori. Mai sunt în schimb nenumărate alte variante de autoapărare a intimităţii noastre în lupta cu inamicul numărul unu: omul fără maniere (sau poate numai fără noroc). Aici ar trebui să menţionez că am fost foarte impresionată şi şocată în acelaşi timp când am auzit şi de la alte persoane că aplică tacticile pe care credeam că le adopt numai eu...
Strategia numărul unu: poziţia genunchii îndoiţi cu muşchii încordaţi cu scopul de a nu atinge closetul, cu mâna întinsă înspre clanţă, încleştată pe aceasta. Aici există variaţii: depinde pe care parte e clanţa - stânga sau dreapta, se foloseşte mâna de pe partea cu clanţa. Cealaltă mână se foloseşte pentru a scoate batistuţa de hârtie din pachet, dacă nu există hârtie igienică. Dacă există hârtie igienică, mâna va fi folosită pentru a rupe cantitatea dorită de hârtie. Baftă la acrobaţie!
Probleme cu strategia numărul unu: există unele băi, amenajate meschin de cineva care precis nu s-a confruntat niciodată cu problema aceasta, care au uşa prea departe de closet. În aceste situaţii, se evaluează întâi distanţa şi se încearcă diverse poziţii. Dacă nu funcţionează nimic, rugaţi-vă să nu intre nimeni. Dacă vă rugaţi destul de convingător, aveţi noroc. Dacă nici aşa nu merge, aplicaţi strategia numărul doi.
Strategia numărul doi: a doua strategie ar putea fi confundată cu o bronşită instantă sau cu o reacţie alergică la băi publice. Funcţionează cam aşa: eşti în baie şi încerci să te relaxezi ştiind că nu se încuie uşa nicicum. Te rogi să nu vină nimeni dar nu ţine figura. Atunci când auzi că intră cineva în baie, începi să tuşeşti puternic. Scopul este acela de a te asigura că persoana care intră aude că e cineva în baie şi nu intră peste tine. Normal, e relativă şi această posibilitate. Unii oameni nu sunt sensibili la genul acesta de aluzii. Unii pot fi opriţi doar de o uşă pe care nu o pot deschide... În cazul acesta, vă abţineţi şi nu mai beţi lichide pentru a ajunge apoi cât mai rapid cu putinţă la prima baie cu posibilităţi de încuiat.

Toate aceste strategii (deşi au fost doar două) trebuie să existe pentru că unii oameni probabil au crescut în locuri fără uşă la baie sau în locuri unde existau conflicte înfierbântate pentru prioritatea la baie. Pe aceştia îi identificaţi uşor. Dacă sunteţi încuiat într-o cabină pe dinăuntru şi intră cineva la baie, ei nu bat la uşă ci o încearcă. Chiar dacă ei observă că e încuiat, ei vor încerca cu toată forţa lor să deschidă acea uşă. Uneori ei bat la uşă dar ignoră răspunsurile de “ocupat” (există şi posibilitatea ca ei chiar să nu fi auzit – să nu fim răi).

O altă informaţie care ar putea să vă fie utilă în lupta cu băile publice: uneori la baie nu mai este hârtie igienică. În aceste situaţii se pot face mai multe lucruri. Se poate verifica dacă nu este cumva vreun dulăpior descuiat (de exemplu sub chiuvetă). Dacă acesta este acolo, probabil acolo se găseşte şi mult râvnita hârtie igienică. Dacă este încuiat, treceţi la a doua posibilitate.

Această a doua posibilitate depinde de local şi de cât de tare vă doriţi hârtia. Dacă aveţi batiste de hârtie, ignoraţi partea asta. Când vedeţi că nu este hârtie, nu vă temeţi să anunţaţi chelnerul sau chelneriţa că nu mai este hârtie la baie. De multe ori sunt puţini chelneri care servesc la multe mese. Aceştia nu verifică băile atât de des pe cât ar trebui (uneori n-au timp, alteori le e lene) aşa că nu au de unde să afle de lipsa hârtiei. Vor fi foarte prompţi să pună hârtie la baie pentru că probabil ei curăţă şi băile în timpul serviciului aşa că preferă să pună hârtie decât să desfunde closetul.

Să nu uităm că în unele locuri sunt prosoape de hârtie. Nu vă fie teamă, în caz de nevoie, să le folosiţi pe acestea în loc de hârtie igienică.

Sper ca ceea ce am scris aici să fie util cuiva. De asemenea îmi doresc (din nou) să aflu ce alte tehnici mai există. Probabil am uitat şi eu câte ceva pe aici aşa că m-aş bucura pentru un pic de feedback.

sunetul ajunge...

De obicei dimineaţa ascult radio. Din mai multe motive. Unul ar fi că în bucătărie nu am alt instrument de ascultat orişice. Altul este că mai aud o ştire, mai aud cum e vremea, mai pică o melodie mişto, mai bat câmpii ăia doi besmetici de la radio guerilla. Îmi pică bine. Sunt şanse să îmi încep ziua bine.
Când eram în liceu, mai ales în clasa a 12-a, nu prea aveam timp să stau pe acasă că făceam o tonă de chestii. Aproape că nu o vedeam pe mama zile întregi. Atunci mama a decis că e important să ne începem bine ziua. Mă trezea cu vreo 20 de minute mai devreme ca de-obicei cu cafeaua cu lapte făcută şi cu ceva de mâncare. Astea erau cele 20 de minute dedicate special comunicării şi petrecutului de timp împreună. A fost o perioadă foarte faină de care îmi amintesc cu drag. Cu ocazia asta mama mi-a transmis dorinţa de a îmi începe bine ziua. Nu cred că cineva vrea să îşi înceapă prost ziua doar că nu cred nici că lumea conştientizează că poate fi făcut ceva special pentru a începe bine. Eu da. Eu de când nu mai stau la mama acasă am făcut diverse chestii. Nu tot timpul ascultam radio. Când eram în anul doi de exemplu beam în camera mea cafeaua cu lapte şi fumam în cameră (mare rebeliune, de fapt se fuma doar pe balcon) şi ascultam Manu Chao şi mă bâţâiam. Era fain. În ultima vreme mă delectez cu clipuleţe de pe youtube. Acuma să nu vă imaginaţi că mă trezesc şi sar direct pe calculator să caut ceva pe youtube. Atâta că în unele zile, când am mai mult timp dimineaţa, ajung din bucătărie în cameră. Aici ar fi mai simplu să explic cum arată dimineaţa mea (să nu existe dubii, e vorba de dimineţile când nu am ore de la 8): ma dau jos din pat cu greu, mă târăsc până la bucătărie şi încerc să nu fac gălăgie. Cam ăsta e momentul în care răstorn chestii şi scap chestii şi fac gălăgie. Atunci pun de cafea şi mănânc ceva Între timp merge radioul. După ce mănânc ies pe balcon să beau cafeaua (iarnă-vară tot pe balcon, acolo se fumează). După asta de obicei decid să pornesc calculatorul ca să pornesc guerilla pe net. Cândva mă enervează ceva la radio sau pur şi simplu am chef să ascult o melodie anume şi o caut pe youtube. După aia îmi tot amintesc de melodii din "tinereţe" şi le caut şi pe alea. Invariabil urmează şocul (pe cuvânt că de fiecare dată mă şochez!!!) că după 10 ani mai ştiu diverse texte tâmpite de la diverse melodii tâmpite care îmi plăceau când eram în clasa a 6-a. Azi am ascultat următoarele minunăţii de care aproape uitasem: En Vogue - Don't let go, Mariah Carey - Dreamlover, Eternal - I wanna be the only one, Mariah Carey&Boyz2men - One sweet day, ceva de la Janet Jackson, All Saints - Bootie call. A fost aşa de mişto!!! Serios. Am dansat cum dansez doar când nu mă vede nimeni (sau când mă văd doar cei mai apropiaţi), m-am prostit, am lălăit, am cântat. A fost foarte plăcut. Pot doar să recomand cu căldură tuturor să facă un mic efort şi să caute piesele "tinereţii" lor şi să încerce să le asculte acum. Neapărat trebuie dansat şi lălăit, altfel nu are farmec. Cafeaua cu lapte pe lângă ajută dar asta doar dacă beţi cafea de obicei. Aştept reacţii! Chiar sunt curioasă dacă încearcă cineva. Adică eu scriu aici una şi alta dar nu ştiu dacă cineva chiar face ceva. De exemplu nu ştiu dacă cineva chiar ascultă melodiile zilei recomandate sau nu, nu ştiu dacă cineva după ce închide blogul ăsta se mai gândeşte la ce am scris sau nu...Sunt curioasă.

La poştă

Pentru că de cele mai multe ori experienţele de la poştă sunt negative şi pentru că de cele mai multe ori tendinţa ar fi aceea de a scrie de rău despre instituţii (mai ales cele de genul poştei) am decis să menţionez azi o experienţă pozitivă la poştă. Ultima dată când am fost acolo am fost cu Natalia şi era o tanti afurisită şi rău-voitoare. Nu o să scriu despre asta că a făcut-o Nati deja (postul îl găsiţi aici). Astăzi am avut de trimis o carte. Vă zic eu că e o aventură mai aventuroasă decât pare... Să vă văd pe voi încercând să îndesaţi o carte cu o formă complet atipică pentru dimensiunile de plicuri disponibile la noi, într-un plic complet nedispus să se lipească acolo unde trebuie. Aş fi vrut să iau un plic mai scump care să îmi ofere calitatea unui autoadeziv sau ceva similar numai că nu am găsit niciunde unul în care să şi încapă cartea... Am încercat să fiu politicoasă şi zâmbitoare... trebuie să recunosc că am intrat în clădire cu dinţii strânşi şi încercând să îmi amintesc ce conţinea reclamaţia depusă de Nati acum câteva luni, pentru eventualitatea în care m-ar fi insultat şi pe mine cineva. M-am îndreptat înspre tejgheaua a cărei funcţie nu o cunosc, unde o tanti supraponderală şi neprietenoasă bârfea cu o altă tanti care părea a fi clientă. Am întrebat dacă există vreun mod anume în care trebuie ambalate cărţile sau dacă e OK în plic şi atât. Am întrebat pentru că am primit multe plicuri cu cărţi acasă, când eram mică, şi majoritatea aveau colţul tăiat. Pe atunci presupusem că nu degeaba. Azi nu mai ştiu nici eu. Cert e că e suficient un plic. După ce am scris frumos, cu litere de tipar, adresa expeditorului şi a destinatarului, m-am îndreptat cuminte înspre ghişeul unde ştiam că se trimit recomandatele. Tanti de acolo m-a îndrumat înspre colega ei, că acolo nu era nimeni la coadă. Acolo era o doamnă/domnişoară foarte aranjată şi foarte plăcut îmbrăcată. Nu numai că nu purta tradiţionala vestă de poştă ci mai avea şi o bluză tare frumoasă pe ea. Am ajuns la concluzia că ar fi un pic deplasat să o întreb de unde a cumpărat-o aşa că m-am mulţumit admirând-o. Mi s-a spus că nu e bine lipit plicul (ceea ce ştiam deja dar nu aveam altă posibilitate de a lipi) şi mi s-a dat un lipici ca să încerc să redresez problema. Nu am reuşit. Mi s-a zâmbit prietenos, cu înţelegere. Domnişoara/doamna de la ghişeu a preluat plicul de la mine şi a încercat şi ea să convingă plicul să stea închis. În final l-a capsat de vreo 4 ori sus. A făcut-o elegant, fără să ciopârţească, fără să se răţoiască la mine. Am plătit cât mi s-a cerut, am primit rest, am salutat şi fost salutată şi am plecat.
Nu a fost de fapt nimic ieşit din comun. A fost în schimb aşa cum trebuia să fie şi cred că merită menţionate şi asemenea experienţe. Ciudat mi-e de fapt că ce m-a impresionat cel mai tare e normal: domnişoara/doamna de la poştă şi-a făcut treaba. Nu e special, e normal aşa. Aţi mai păţit din astea?Adică să ieşiţi de la poştă fără nervi şi fără frustrări?

Melodia zilei

Hehe, dacă e miercuri, e ziua de după ziua în care difuzează americanii American Idol. Adică dacă e miercuri, e ziua de downloadat emisiunea. Mâine va fi joi, adică ziua de după ziua cu rezultatele, deci mâine se downloadează (aş putea zice descarcă dar îmi place mai tare americanismul) rezultatele. Mai pe scurt, mâine va fi joi, ziua de înjurat tembelii de americani care nu au sunat pentru cine trebuie. Astăzi fiind miercuri în schimb, este ziua de dat mare cu preferatul meu de la American Idol (David Cook - am mai pomenit de el când cu Billie Jean). Acum vreo 2 săptămâni aveam doi preferaţi numai că unul a zburat data trecută. Se pare că nu numai nemţii au gusturi proaste la muzică... Oricum, nu o să îl plâng acum pe Michael Johns (cel care a zburat) pentru că mă aştept să scoată album cândva în viitorul apropiat. O să laud prestaţia lui David Cook. Candidaţii de la American Idol au fost obligaţi să cânte piese de Mariah Carey. Pentru fete a fost mai nasol că e greu să nu compare lumea cu originalul. Băieţii s-au scos. David Cook s-a scos bestial. Tot ce pot face este să recomand clipuleţul de pe youtube, care are o calitate a imaginii execrabilă dar important e cum sună, nu? Merită spus poate că la mai puţin de 24 de ore de când a cântat piesa, clipul de pe youtube a fost văzut de peste 100 de mii de ori. Enjoy. A da, daţi clic acolo unde scrie "melodia zilei".

Melodia zilei

Dacă daţi clic pe titlu, ajungeţi pe youtube la melodia numită Heartbeat cântată de unii care-şi zic Scouting for Girls. E una din piesele alea pe care le bagă ăştia de la Radio Guerilla cam în fiecare dimineaţă în timp ce bat câmpii. În consecinţă mi-a rămas în cap de ceva vreme.

Băieţii de cartier

Mie îmi place de băieţii de cartier din cartierul ăsta (adică Grigorescu, Cluj). Trebuie să recunosc că au stil băieţii. Ăştia unii sunt o generaţie nouă de băieţi de cartier, estimez că au undeva între 14 şi 16 ani toţi din gaşca la care mă refer (uitasem să zic că e o gaşcă anume). Ei sunt vreo 12-14 la număr şi sunt băieţi toţi.Poate vă întrebaţi ce îmi place la ei. Ei bine îmi place de exemplu că sunt mereu acolo unde te aştepţi: în parcul din faţa blocului. Nu, nu fac mişto de ei. Serios vorbesc!!! Băieţii ăştia au stat în parc în fiecare zi, indiferent de temperaturi sau condiţii meteorologice, indiferent de ora din zi sau alte asemenea detalii. Erau în parc pe -10 grade, erau în parc pe ploaie, erau în parc în locul orelor, dimineaţa sau în locul barurilor, seara. Despre câţi băieţi de cartier putem spune că preferă ca vineri seara la ora 22 să stea "cu băieţii" în parc decât să se ducă în baruri?O altă caracteristică a lor care îmi place este că învaţă încă de acum să lucreze în echipă. Ar trebui să poată pune asta în CV cândva, come to think of it. La ce mă refer? Păi băieţii ăştia nu stau numai aşa, pe sec, în parc. Băieţii ăştia cumpără la comun câte o sticlă de cola la 2,5 litri şi o împart frăţeşte. Mai mult, ei promovează sportul în rândul tinerilor din faţa blocului. Jocurile lor preferate sunt săritul de capră şi laptele gros. De lapte gros nu ştiam exact ce e până nu mi s-a spus: este un joc la care (băieţii ăştia au aşa de multă încredere unii în alţii încât spaţiul personal nu mai contează - ce frumos!) unul stă capră iar altul îşi înfige capul (ceafa, mai exact) în fundul lui. Un al treilea îşi înfige capul în fundul celui de-al doilea şi tot aşa. Scopul final este ca după ce stau aşa vreo 3 sau 4 băieţi, un al 5-lea de exemplu să vină alergând şi să sară în spinarea celor poziţionaţi aşa de graţios, fără ca aceştia să rupă rândurile. Cred că ar putea fi inclus jocul în sesiunile de team-building ale companiilor multi-naţionale. Păi după ce şefu îşi bagă nasul la tine în fund, nu ţi-e mai uşor să comunici cu el???Oricum, îmi susţin punctul de vedere. Băieţii aştia sunt faini! Eu n-am tăria lor de caracter...ei exersează jocul ăsta şi câte 3 ore pe zi! În fiecare zi! Da, şi eu mă întreb cât rezistă, dacă nu se plictisesc şi alte minunăţii dar ei rezistă, precum coafura din reclamă, în orice condiţii meteo.
Să nu credeţi că nu au şi o latură intelectuală! Băieţii ăştia au şi ei DC-ul pe calculatoare şi ne dau şi nouă, oamenilor din umbră, din filmele şi muzicile lor. Unii sunt aşa de drăguţi că ne-ar da şi arhivele de pe mess dacă le-am vrea! Cel mai tare îmi place că s-au gândit să ne scutească pe noi, cei nepricepuţi şi neştiutori de efortul căutării pe net a informaţiilor privitoare la filme. Au soluţionat uşor problema: filmele au pe lângă titlu comentarii ajutătoare. Câteva exemple: "comedie betonnnnnnnnnnn!!!!!!!!!!!" sau "cel mai tare" sau "n-ai mai văzut aşa ceva" sau "suuupeeeeeeer!!!". Nu, nu doar comedii proaste au pe calculatoare. Şi eu aşa am crezut dar nu, de fapt au şi documentare la greu (majoritatea de pe discovery) şi muzică. Au muzică în fişiere intitulate "iarna manelelor 2007" sau "lovitura greilor vol.1" sau "chef de chef 07". De cele mai multe ori aceste fişiere se află lângă Paraziţii sau BUG Mafia. Întotdeauna există şi folderul de "străine" unde se află restul lumii. Ce ziceţi? Nu merită lăudaţi băieţii ăştia? Primăria i-a şi recompensat: de curând au venit nişte oameni din aceia trimişi de primărie şi au pus scânduri noi la băncuţe, să nu stea băieţii numai aşa, cu fundu-n aer! Promit să încerc să revin cu o fotografie a activităţii lor preferate în curând.