Melodia zilei

Ha! Pun pariu că nimeni nu se aştepta să postez şi azi...Sâc! Oricum, postez numai pentru că din nou este o melodie pe care nu mi-o pot scoate din cap şi e plăcută şi probabil multă lume o ştie dar nu ştia cine o cântă.Poate o să urle şi altcuiva în cap melodia asta şi atunci îmi iese mie.
Anyway, e vorba de Things cântată de Nancy Sinatra şi Dean Martin.Enjoy.

my so called life

Tot omul care a făcut liceul german şi a terminat cândva prin 2000-şi-un-pic a prins o anumită perioadă de seriale la televizor prin şcoala generală. Eu una eram în clasa a 7-a parcă şi mă uitam frecvent şi constant la RTL 2 şi Pro 7 - posturi nemţeşti. Pe atunci prindeam vreo 4 sau 5 posturi în limba germană şi aveam de unde alege....Azi nu se mai prinde nici unul la mama acasă. Să revin, pe RTL 2 era plin de seriale şi de desene animate faine care mi-au afectat/influenţat mie pubertatea/adolescenţa şi vocabularul. Cele mai mişto dintre seriale au fost My So Called Life (pentru acei absolvenţi de liceu german de care ziceam mai sus - Willkommen im Leben) şi The Wonder Years (Wunderbare Jahre). Astea sunt serialele de care îmi amintesc cel mai cu drag şi tot astea sunt serialele despre care ajungem inevitabil să vorbim cu prietenii atunci când povestim despre "când eram mici".
Ei bine, eu am decis să fac mai mult decât să-mi amintesc. Eu am decis să revăd cât pot din ele. Pe moment urmăresc My So Called Life cu sfinţenie pe calculator. În fiecare seară mă uit la un episod (maxim 2). Mă încântă. Sincer.Mi se pare aşa de mişto... şi acuma o sa ajung la un clişeu: nu se mai fac seriale aşa (aşa:în stilul/felul ăsta). Ce mi se pare cel mai plăcut e că nu au telefoane mobile. Nu pot să nu-mi amintesc că nu murea nimeni din lipsă de telefon mobil până să ajungă la noi. Primul meu mobil l-am avut în clasa a 12-a dar nu era nici pe departe aşa nebunie ca acum. Părinţii învăţau să aibă încredere în copii lor şi copii învăţau să sune acasă dacă nu vin la timp. Şi nu era nicio tragedie! Nu murea nimeni! Nu avem aşa mare nevoie de comunicare. E o nevoie falsă. Oricum, asta era una din chestiile care îmi plac acum la serial. Altceva ce îmi place e că nu e meschin şi răutăcios. Când am fost în Anglia m-am uitat cu soră-mea la un episod din ceva serial la care se uita ea (cred că Gossip Girl - sau ceva de genul ăsta) şi mi s-a părut cumplit de crud şi răutăcios. La fiecare episod din My So Called Life zâmbesc mult sau chiar râd în hohote. Nu pot să nu. Râd pentru că sunt aşa de reale dialogurile şi atitudinile. Îmi amintesc aşa de bine senzaţii şi atitudini similare din viaţa mea. Personajele sunt bine conturate şi inteligente. Pe lângă asta Jared Leto era aşa de frumos! Aveam postere cu el prin toată camera. Preferatul meu era un poster cu el în ceva cămaşă roşie cu pătrăţele stând pe un gărduleţ şi uitându-se frumos spre aparat (în dreapta lui). Aici menţionez un suspin... Şi sunt dialoguri şi situaţii realiste (mă repet?). E totul aşa cum trebuie.
The Wonder Years nu l-am revăzut încă dar intenţionez.
Televizor oricum nu am şi am senzaţia că şi dacă aş avea, tot nu aş avea ce să văd. Deocamdată sunt la episodul 5 din My So Called Life - în episodul de aseară Angela (Claire Danes) a avut un coş pe bărbie. Foarte tragic. În episodul dinainte era supărată rău pe taică-său, aparent fără motiv. Ce fain!!!

Melodia zilei

deşi a fost o perioadă luuuuuuuungă de tot de linişte, lipsită de orice melodie (nici măcar periodice n-au fost....), revin acum cu o melodie care m-a încântat aseară şi care mi-a pus un zâmbet mare pe faţă şi m-a mai şi făcut să lălăi de numa...anyway, less words, more music:D - Carolina in the Morning, corul Barberina din Israel.

things...

Am proasta tendinţă de a mă ataşa de obiecte. Şi de locuri. Şi de sunete şi alte aberaţii. Teoretic ştiu că e o prostie. Lucrurile sunt numai lucruri şi pot fi înlocuite. Şi totuşi... Toată lumea îşi iubeşte casa în care a copilărit deşi e doar o casă, doar nişte pereţi şi uşi şi geamuri..
Noţiunea aia de "home" e aşa de puternică şi de greu de explicat, pentru mine cel puţin. Eu nu asociez HOME cu familia neapărat sau cu amintiri. Pentru mine de exemplu home e locul unde pot să fiu eu fără să îmi pese de nimic. E locul unde pot să ascult ce muzică vreau eu, cât vreau eu de tare (în general nu ascult muzică prea tare), e locul unde pot sa cânt dacă vreau că nu zice nimeni că urlu. E locul unde pe pereţi sunt chestii puse de mine (în mare sunt afişe de la spectacole de teatru care mi-au plăcut în adolescenţă). E locul pe care îl cunosc în detaliu şi locul unde m-am simţit în siguranţă toată viaţa. Sunt şi lucruri pe care ajungi să le cunoşi despre un loc şi nici nu conştientizezi măcar. De exemplu sunetele. La mine pe stradă, acasă la Arad, era destul de linşte de obicei (acum nu mai e). Dimineaţa pe la 7 mătura vecinul cu o mătură din aia din crengi care face gălăgie. La mine pe stradă latră câini destul de des dar nu mă deranjează. Este un sunet pe care îl fac maşinile când trec pe o stradă liniştită unde sunt şi copaci. Cred că l-aş recunoaşte oricând. Poarta de la casa noastră face un sunet anume - e un scârţâit ruginit foarte identificabil. Şi cutia poştală are capacul ruginit şi când îl deschizi se aude într-un fel anume. Mai sunt şi alte sunete acasă pe care le cunosc prea bine. Scârţâitul uşii de la camera mamei mele e unul. Mai sunt o groază. Nu asta contează. Toate sunetele astea nici nu ştii că le cunoşti până: 1. dai de alte sunete pe care nu le cunoşti, altundeva;2. doarme cineva care nu cunoaşte sunetele astea la tine şi doarme prost noaptea pentru că nu cunoşte sunetele.
Cred că principalul e că HOME e locul unde sunt toate astea, pentru mine. Unde mă simt safe şi unde cunosc sunetele şi unde mă simt în largul meu. În afară de casa mamei mele, care e DEFAULT HOME, sau aşa ceva pentru mine, nu am mai prea găsit vreun alt home. Prea fiind cuvântul cheie. În Cluj am locuit timp de 7 ani în vreo 8 locuri. Am tot numărat şi m-am plictisit de numărat. Au fost locuri curate şi infecte, locuri care au ajuns să-mi fie dragi şi locuri din care abia aşteptam să plec. Au fost de toate. A existat până şi un loc unde aveam senzaţia că singura intimitate o am dacă mă întorc cu faţa la perete. Am o prietenă pe care tare o distra noţiunea asta. Bănuiesc că poate fi haioasă dar plăcută nu e. Mai ales dacă ai trăit asta. Printre toate astea a existat în schimb şi un loc unde să mă simt ca acasă. Un loc despre care să pot spune că îndeplinea toate condiţiile pentru mine. L-am apreciat cât am putut şi atât. Acuma sunt în alt loc. Nu mă simt ca acasă. Nu am toate lucrurile mele şi nici nu le voi avea aici. Din start parcă nu am nicio şansă să fiu acasă. Lucrurile mele sunt alea despre care ziceam mai sus că m-am ataşat de ele...E averea mea.
Multă lume la vârsta mea e căsătorită, la casa proprie, unii au chiar copii deja. Cred că ei îşi definesc averea altfel...Averea mea în schimb a încăput în 2 sau 3 cutii(uţe) de carton. Din câte îmi amintesc, cutiile alea conţin obiecte cum ar fi: un pahar roşu de sticlă care arată ca şi cum ar fi crăpat dacă e aprinsă o lumânare înăuntru, o floare de pâslă frumoasă şi veselă pe care am primit-o de ziua mea acum 2 sau 3 ani, un bolişor maro pe dinafară şi verde pe dinăuntru în care ţin nimicuri (nasturi picaţi, chei, etc), un magnet cu care se ţin poze în formă de crocodil verde care se desface în două - la mijloc e magnetul, nişte vederi pe care mi le pun eu pe pereţi sau pe unde apuc. Una din ele e cu Chaplin, una e cu un nene urât care ţine o halbă în mână şi pe care scrie "Beer - helping ugly people have sex since 1862", una cu o străduţă îngustă şi înaltă din Barcelona, acuma mi-am luat şi una cu Marlene Dietrich, una cu ceva peisaj frumos cu filtre de culoare care arată ca un curcubeu plus nişte poze. Sunt mereu aceleaşi poze. Însemnau ceva cândva. Acum nu mai sunt sigură, poate ar trebui să le schimb numai că dacă le văd aşa cum sunt ele de mult mă simt ok, e elementul de stabilitate din viaţa mea cea permanent instabilă.

Mai am nişte obiecte pe acolo. Am un avion de lemn primit de crăciun de la prietenele mele din spania(acum 5 ani). Are şi elice şi motoraş în spate. În mod surprinzător merge încă. Mai am o cutiuţă de tablă pe care scrie Lucky Strike, o cutie de lemn în formă de cufăr unde îmi ţin bijuteriile care de fapt nici nu sunt bijuterii ci nişte chestii de pus la gât din lemn sau plastic pe şnur de piele sau plastic sau ce naiba o fi, nişte perechi de cercei pe care nu o să îi port niciodată dar pe care îi păstrez, steaua lui David pe care tare o iubesc şi pe care o purtam mult numai că mi s-a rupt lănţişorul de la ea(şi nu l-am găsit încă pe cel care să se potrivească cu ea) şi încă nişte prostiuţe de genul ăsta. Am vreo lumânare sau 2, două caiete - unul e jurnalul meu din anii de facultate (mai degrabă anul 1 şi 2) şi unul e un cadou de la mama (povestea mea scrisă după cum a vazut-o ea - cadou de ziua mea la 20 de ani). Cam asta ar fi tot. Cred că mai am câteva cutiuţe de tablă, că tare îmi plac alea. Mai am câteva obiecte de care mă simt ataşată fiindcă sunt ale mele şi fiindcă dintr-un motiv sau altul au o semnificaţie pt mine. Am 3 farfurii frumoase - albe cu cercuri negre şi un cerc verde, multe căni - aici aş menţiona că majoritatea dintre ele au câte o întrebuinţare specială, cana roşie înaltă e pentru ceai, cana cu Lucky Strike e pentru cafea (asta e la mine - o am din 2000 de la Timişoara), cana verde închis cu o pisică neagră e tot pentru ceai, dacă e murdară cea roşie, cana cu elefant de la Jeni nu e bună pentru cafea că se răceşte prea repede....etc. Mai am un "borcan" de cafea de la nişte prieteni. Ăsta unul e alb cu negru cu nişte desene şi e din ceramică cu capac roşu din lemn. Am o din aia de făcut cafea, aia în care se pune apa jos şi la mijloc cafeaua şi după ce fierbe apa trece peste cafea şi ajunge sus, de unde o torni în cană şi după pui lapte. Asta e de la un alt prieten şi e aici la Budapesta cu mine. Jumatea de jos e albastră. Tot de la el, tot de atunci, am şi nişte suporturi de pahare. Adică din alea care se pun sub pahare ca să nu se ude masa cu nişte desene frumoase de tot. Astea sunt date spre păstrare/întrebuinţare unui alt prieten. În rest nu mai ştiu. Nu-mi amintesc ce mai am. Oricum, cam asta e averea mea şi chiar dacă alţii au multe chestii sau alte chestii sau chestii mai valoroase, mie astea îmi plac. Mama îmi zicea la un moment dat ca mie îmi place literatura pentru copii fiindcă nu vreau să cresc sau să mă maturizez sau aşa ceva. Asta era acum o mie de ani. Acuma că stau să mă uit din ce constă averea mea, nu pot să nu mă gândesc la bilele colorate din Peter Pan. Sau şi mai şi, la averea lui Tom Sawyer. Dacă aş reuşi şi eu să combin pe careva să facă ce-am eu de făcut pe un cotor de măr...