Saturday, August 24, 2013

Părul meu cel scurt





M-am tuns recent. Nu mi-a fost deloc uşor. Lumea din jurul meu a ajuns să fie agasată de veşnicele mele insecurităţi. E drept că e numai păr şi creşte la loc şi toate astea, dar mie nu de asta îmi era frică.
Am 30 de ani şi mai mult de jumătate din viaţă am avut părul scurt. Păr lung am avut în total cam 10 ani, restul de 20 de ani am avut păr scurt. Îmi place să am părul scurt şi îmi place de mine când am părul scurt. Ce nu îmi place este felul în care reacţionează societatea.
Când eram mică se urla după mine pe stradă „Bă, asta-i fată sau băiat?”. Era într-adevăr o perioadă când nu se vedea. În clasa a 5-a am avut o colegă care mă simpatiza, crezând ca sunt băiat. După aia în schimb, nu mai era deloc neclar.. aveam sâni, aveam trăsături feminine. Şi totuşi se urla după mine pe stradă. Nu erau foarte multe frizuri pentru păr scurt. Adică na, erau alea de tanti, cu perciuni mai lungi un pic şi cu breton franjurat. Decât cu aşa ceva în cap, mai bine cheală, sincer.
Când am terminat liceul aveam părul cam până la jumătatea spatelui de lung. Era inutil, îl ţineam prins în coadă tot timpul. Mă deranja altfel, îmi intra în ochi şi în gură când îmi era lumea mai dragă. Plus ca aşa, prins în coadă, se potrivea cu imaginea pe care mi-o alesesem atât de atent. Părul lung şi prins în coadă, ochelari (numai când vroiam să arăt mai interesantă), blugi negri drepţi, cămaşă neagră de blugi şi geacă de piele şi bocanci negri. Indiferent de anotimp. Mergea bine la păr lung imaginea asta. Dacă aş fi avut păr scurt atunci, aş fi fost prea masculină.
Numai că la puţin timp după asta am plecat la facultate la Cluj. Şi am nimerit în anul 1 o iarnă cumplită urmată de o vară insuportabilă. Şi vara aia am decis să ma tund. M-a tuns o colegă de an care mai tunsese dar nu păr scurt. Am decis că nu mă deranjează, pe principiul că dacă iese prost, îmi pun o şapcă în cap şi mă duc la frizer. N-a fost nevoie. Numai că în aceeaşi perioadă s-au schimbat multe în viaţa mea. Aveam tot felul de nelămuriri legate de identitatea mea, mă îmbrăcam în haine largi (şi îmi plăcea!), purtam şapcă cu cozoroc (şi aia îmi plăcea şi îmi stătea bine!!!).. Şi mersul meu nu a fost niciodată foarte feminin. Mama spune uneori că umblu ca un urs. Ca să zic aşa, she doesn’t mean it bad dar na, tot prost îmi pică. Nu că spune, ci că e adevărat. Nu am umblat pe tocuri niciodată, port de când mă ştiu tenişi, adidaşi şi bocanci.
În anul doi de facultate, când aveam în continuare părul scurt, am luat bătaie în autobuz în Cluj. Eram în drum spre Music Pub, unde trebuia să mă întâlnesc cu nişte prietene. Erau 2 tipi, mai tineri ca mine (şi eu aveam 20 de ani). M-au lovit şi m-au scuipat în faţă şi au urlat la mine. Unul din ei era cu urlatul, celălalt cu lovitul. Mi-a zis că dacă nu mi-e clar de ce iau bătaie, să ştiu că e pentru că „nu dau din cur cum trebe şi nu mă fut cu cine trebe“. Nu cred că îmi era foarte clar de ce a zis asta, dar undeva deep down ştiam că are legătură cu faptul că arăt masculină (dar nu destul de tare încât ei chiar să creadă că nu sunt femeie) şi cu faptul că sunt gay. După aia nu am mai purtat şapcă. De frică iniţial. Băieţii ăia locuiau pe lângă mine pe undeva şi speram să nu mă recunoască. La poliţie nu m-am dus că nu avea rost, erau clar minori. I-ar fi bătut pe umăr şi trimis acasă. De lovit înapoi mi-a fost frică pentru că mă gândeam că data viitoare apar 5 în loc de 2. Nimeni din autobuz nu a făcut sau zis nimic. Dar am renunţat la şapcă. Şi mi-am lăsat părul să crească. Nu doar de frică. Parţial pentru că nu vroiam să ies în evidenţă. Nu aşa.
Tot în perioada aia, anul 1 şi 2, am avut o profesoară la facultate care avea o problemă cu stilul meu personal. Poate şi cu mine dar de asta nu sunt chiar sigură. M-a întrebat chiar dacă sunt cumva îmbracată cu hainele lui taică-meu (întâmplător chiar eram, aveam geaca lui de iarna că îmi plăcea şi nu aveam alta).
După aia m-am mai tuns o dată când eram la masterat. Am avut un motiv superficial şi romantic. Am avut eu un motiv şi nu vreau să-l spun. Numai că după aia m-am îngrăşat. Nu de bună voie, nu pentru că am vrut. Fusesem slabă până atunci, dar pentru că eram complexată,nu fusesem niciodată conştientă de faptul că eram slabă. Am fost în schimb foarte conştientă că nu mai eram slabă. Şi toată familia mea s-a străduit din răsputeri să fiu. Şi nu doar familia. Rudele mele au început să se sune între ele să discute despre asta pare-se. La un moment dat m-a sunat taică-meu (care mă suna foarte rar, cam o dată la câteva luni) să îmi spună că cineva care s-a întânit cu mine pe stradă în Arad cu câteva săptămâni în urmă e îngrijorat pentru mine pentru că m-am îngrăşat foarte tare. Atunci aveam 34 mărimea la blugi, UK size 14. Nu era chiar aşa tragic, aveam cam 75 de kg. Dar părul îmi creştea şi era ok aşa.
Pe măsură ce am înaintat în vârstă am învăţat să mă cunosc mai bine, să mă accept mai uşor, să mă simt mai bine în pielea mea. E normal, cred. Dar am continuat să mă îngraş. Între timp mi s-au clarificat şi nelămuririle legate de identitate şi de orientare sexuală. Numai că odată cu asta, am învăţat şi despre stereotipuri. Am aflat că cineva ca mine, cu fizionomia mea (actuală) şi cu mersul meu, dacă mai are şi părul scurt, tuns băieţeşte, se numeşte “butch”. Şi nu vroiam asta. Nu vroiam nici ştampila şi nici insultele pe stradă sau comentariile colegilor şi a prietenilor. Aşa că nu m-am tuns. Deşi îmi era cald, deşi îmi ţineam părul prins în coadă, sau după urechi dacă nu era destul de lung să îl prind în coadă.
Toţi prietenii meu (cu 2 sau 3 excepţii) mi-au spus să nu mă tund. Pe diferite motive. Că ar fi prea masculin. Că am capul mic şi corpul mare şi m-ar dezavantaja. Că nu mi s-ar potrivi. Că aş arăta prea butch (şi nu aşa mă simt). Şi eu am stat cuminte şi nu m-am tuns. Deşi vroiam.
Vreo 3 ani m-am tot jucat cu gândul. Cred că decizia finală am luat-o când un coleg de lucru mi-a spus “cum să te tunzi scurt, doar eşti femeie!”. În aceeaşi conversaţie tipul a făcut vreo 2-3 remarci homofobe urmate de o doză greţoasă de antisemitism. La câteva zile după, tipul şi-a cerut scuze. Nu sunt sigură pentru care din aberaţiile pe care le-a scos pe gură. Dar sunt sigură că atunci am decis că părul meu îmi aparţine mie şi numai mie şi la fel şi decizia de a mă tunde. Şi m-am tuns şi îmi place. Îmi sunt simpatică!