Părul meu cel scurt

M-am tuns recent. Nu mi-a fost deloc uşor. Lumea din jurul meu a ajuns să fie agasată de veşnicele mele insecurităţi. E drept că e numai păr şi creşte la loc şi toate astea, dar mie nu de asta îmi era frică.

Am 30 de ani şi mai mult de jumătate din viaţă am avut părul scurt. Păr lung am avut în total cam 10 ani, restul de 20 de ani am avut păr scurt. Îmi place să am părul scurt şi îmi place de mine când am părul scurt. Ce nu îmi place este felul în care reacţionează societatea.

Când eram mică se urla după mine pe stradă „Bă, asta-i fată sau băiat?”. Era într-adevăr o perioadă când nu se vedea. În clasa a 5-a am avut o colegă care mă simpatiza, crezând ca sunt băiat. După aia în schimb, nu mai era deloc neclar.. aveam sâni, aveam trăsături feminine. Şi totuşi se urla după mine pe stradă. Nu erau foarte multe frizuri pentru păr scurt. Adică na, erau alea de tanti, cu perciuni mai lungi un pic şi cu breton franjurat. Decât cu aşa ceva în cap, mai bine cheală, sincer.

Când am terminat liceul aveam părul cam până la jumătatea spatelui de lung. Era inutil, îl ţineam prins în coadă tot timpul. Mă deranja altfel, îmi intra în ochi şi în gură când îmi era lumea mai dragă. Plus ca aşa, prins în coadă, se potrivea cu imaginea pe care mi-o alesesem atât de atent. Părul lung şi prins în coadă, ochelari (numai când vroiam să arăt mai interesantă), blugi negri drepţi, cămaşă neagră de blugi şi geacă de piele şi bocanci negri. Indiferent de anotimp. Mergea bine la păr lung imaginea asta. Dacă aş fi avut păr scurt atunci, aş fi fost prea masculină.

Numai că la puţin timp după asta am plecat la facultate la Cluj. Şi am nimerit în anul 1 o iarnă cumplită urmată de o vară insuportabilă. Şi vara aia am decis să ma tund. M-a tuns o colegă de an care mai tunsese dar nu păr scurt. Am decis că nu mă deranjează, pe principiul că dacă iese prost, îmi pun o şapcă în cap şi mă duc la frizer. N-a fost nevoie. Numai că în aceeaşi perioadă s-au schimbat multe în viaţa mea. Aveam tot felul de nelămuriri legate de identitatea mea, mă îmbrăcam în haine largi (şi îmi plăcea!), purtam şapcă cu cozoroc (şi aia îmi plăcea şi îmi stătea bine!!!).. Şi mersul meu nu a fost niciodată foarte feminin. Mama spune uneori că umblu ca un urs. Ca să zic aşa, she doesn’t mean it bad dar na, tot prost îmi pică. Nu că spune, ci că e adevărat. Nu am umblat pe tocuri niciodată, port de când mă ştiu tenişi, adidaşi şi bocanci.

În anul doi de facultate, când aveam în continuare părul scurt, am luat bătaie în autobuz în Cluj. Eram în drum spre Music Pub, unde trebuia să mă întâlnesc cu nişte prietene. Erau 2 tipi, mai tineri ca mine (şi eu aveam 20 de ani). M-au lovit şi m-au scuipat în faţă şi au urlat la mine. Unul din ei era cu urlatul, celălalt cu lovitul. Mi-a zis că dacă nu mi-e clar de ce iau bătaie, să ştiu că e pentru că „nu dau din cur cum trebe şi nu mă fut cu cine trebe“. Nu cred că îmi era foarte clar de ce a zis asta, dar undeva deep down ştiam că are legătură cu faptul că arăt masculină (dar nu destul de tare încât ei chiar să creadă că nu sunt femeie) şi cu faptul că sunt gay. După aia nu am mai purtat şapcă. De frică iniţial. Băieţii ăia locuiau pe lângă mine pe undeva şi speram să nu mă recunoască. La poliţie nu m-am dus că nu avea rost, erau clar minori. I-ar fi bătut pe umăr şi trimis acasă. De lovit înapoi mi-a fost frică pentru că mă gândeam că data viitoare apar 5 în loc de 2. Nimeni din autobuz nu a făcut sau zis nimic. Dar am renunţat la şapcă. Şi mi-am lăsat părul să crească. Nu doar de frică. Parţial pentru că nu vroiam să ies în evidenţă. Nu aşa.

Tot în perioada aia, anul 1 şi 2, am avut o profesoară la facultate care avea o problemă cu stilul meu personal. Poate şi cu mine dar de asta nu sunt chiar sigură. M-a întrebat chiar dacă sunt cumva îmbracată cu hainele lui taică-meu (întâmplător chiar eram, aveam geaca lui de iarna că îmi plăcea şi nu aveam alta).

După aia m-am mai tuns o dată când eram la masterat. Am avut un motiv superficial şi romantic. Am avut eu un motiv şi nu vreau să-l spun. Numai că după aia m-am îngrăşat. Nu de bună voie, nu pentru că am vrut. Fusesem slabă până atunci, dar pentru că eram complexată,nu fusesem niciodată conştientă de faptul că eram slabă. Am fost în schimb foarte conştientă că nu mai eram slabă. Şi toată familia mea s-a străduit din răsputeri să fiu. Şi nu doar familia. Rudele mele au început să se sune între ele să discute despre asta pare-se. La un moment dat m-a sunat taică-meu (care mă suna foarte rar, cam o dată la câteva luni) să îmi spună că cineva care s-a întânit cu mine pe stradă în Arad cu câteva săptămâni în urmă e îngrijorat pentru mine pentru că m-am îngrăşat foarte tare. Atunci aveam 34 mărimea la blugi, UK size 14. Nu era chiar aşa tragic, aveam cam 75 de kg. Dar părul îmi creştea şi era ok aşa.

Pe măsură ce am înaintat în vârstă am învăţat să mă cunosc mai bine, să mă accept mai uşor, să mă simt mai bine în pielea mea. E normal, cred. Dar am continuat să mă îngraş. Între timp mi s-au clarificat şi nelămuririle legate de identitate şi de orientare sexuală. Numai că odată cu asta, am învăţat şi despre stereotipuri. Am aflat că cineva ca mine, cu fizionomia mea (actuală) şi cu mersul meu, dacă mai are şi părul scurt, tuns băieţeşte, se numeşte “butch”. Şi nu vroiam asta. Nu vroiam nici ştampila şi nici insultele pe stradă sau comentariile colegilor şi a prietenilor. Aşa că nu m-am tuns. Deşi îmi era cald, deşi îmi ţineam părul prins în coadă, sau după urechi dacă nu era destul de lung să îl prind în coadă.

Toţi prietenii meu (cu 2 sau 3 excepţii) mi-au spus să nu mă tund. Pe diferite motive. Că ar fi prea masculin. Că am capul mic şi corpul mare şi m-ar dezavantaja. Că nu mi s-ar potrivi. Că aş arăta prea butch (şi nu aşa mă simt). Şi eu am stat cuminte şi nu m-am tuns. Deşi vroiam.

Vreo 3 ani m-am tot jucat cu gândul. Cred că decizia finală am luat-o când un coleg de lucru mi-a spus “cum să te tunzi scurt, doar eşti femeie!”. În aceeaşi conversaţie tipul a făcut vreo 2-3 remarci homofobe urmate de o doză greţoasă de antisemitism. La câteva zile după, tipul şi-a cerut scuze. Nu sunt sigură pentru care din aberaţiile pe care le-a scos pe gură. Dar sunt sigură că atunci am decis că părul meu îmi aparţine mie şi numai mie şi la fel şi decizia de a mă tunde. Şi m-am tuns şi îmi place. Îmi sunt simpatică!

superMOM

E jumătatea lui Februarie. Acum 30 de ani trebuia sa ma nasc. Dar n-am vrut. Tot ce ştiu despre asta, ştiu de la mama. Nici taică-meu, nici bunicii mei nu mi-au vorbit vreodată despre asta. Ştiu că într-o joi au apucat-o pe mama durerile facerii. Era 17 Februarie şi eu eram deja de 9 luni la mama în burtă. Aşa că s-a luat şi s-a dus la spital. Şi eu nimic. Şi cică tot aşa am făcut până s-a făcut aproape prea târziu. M-am născut la sfârşitul lui Martie dar aproape în fiecare an, pe 17 Februarie, ne felicităm eu cu mama. Una pe alta. Anul ăsta mi se pare că ar fi ceva prag. Ceva moment special. Nu ştiu dacă e pentru că schimb prefixul sau pentru că simt eu că s-a schimbat ceva.

Au existat în ăştia 30 de ani câteva momente când eram eu cu mama împotriva lumii. Diverse momente.
Cred că primul care îmi vine în minte e de când eram eu în clasa a 8-a şi luam meditaţii la matematică. Eram groaznică. Nu ştiu dacă toţi adolescenţii sunt la fel de groaznici în perioada aia, sau eram eu mai specială, dar ştiu că mă chinuiam îngrozitor. La şcoală făceam matematica în germană şi acasă, la meditaţii, în română. Mama era prezentă la mai toate şedinţele, mai mult ca să mă ţină pe mine în frâu decât altceva. Şi nu mergea nicicum. Nu îmi plăcea şi nu înţelegeam de ce dacă aveam deja rezultatul, trebuia să mai explic cum am ajuns la rezultatul respectiv. Şi mama s-a dus la şcoală la colegii ei profesori de matematică să i se explice ce şi cum aveam eu de învăţat. Şi am învăţat împreună. Ea vorbind cu colegi, eu trântind uşi şi plângând.

Taică-meu se mutase deja la Braşov. Existase un plan pentru partea aia. Planul era ca eu să termin clasa a 8-a şi să vin cu mama după el. Dar planul era de dinainte ca el să se mute singur. Când eram eu într-a 8-a el a decis că e mai bine pentru mine să rămân la Arad. Cu mama cu tot. Şi eu cu mama eram singure şi aveam de întreţinut o gospodărie. Ceea ce presupunea că în fiecare an mama cumpăra lemne şi noi două le băgam în cămara de lemne sau, mai târziu, în garaj. Iarna încălzeam cu lemne...evident. Zilnic trebuiau tăiate lemne, aduse în casă, făcut foc şi puse pe foc. Când ne îmbolnăveam, aveam grijă una de alta. Pentru că nu era nimeni altcineva să aibă grijă de noi.

Ţin minte că într-o zi, nu mai ştiu ce an era, m-am trezit şi dus la mama în cameră şi mama era complet umflată. Aşa de umflată că nu i se mai vedeau trăsăturile feţei. Făcuse alergie la ceva cu muşeţel (şampon sau cremă sau aşa ceva). Am început să plâng instant. Eram copil încă şi aveam nevoie să mă liniştească cineva dar în afară de mama nu era nimeni. Taică-meu la Braşov nu ne dăduse vreun număr de telefon, nu auzeam nimic de el cu lunile. Şi mama m-a liniştit, aşa cum era ea. Câteva luni mai târziu, iarna, m-am îmbolnăvit eu. Aveam febră 41 şi deliram. Nu putea să mă lase singură dar cineva trebuia să cumpere medicamente pentru mine. Şi mama mea s-a luat şi s-a dus prin frig şi ger şi zăpadă şi a intrat în fiecare farmacie de la noi până în celălalt capăt al centrului, până mi-a găsit mie medicamentele cele scumpe şi de firmă de care aveam nevoie. Şi eram numai noi două. Singure împotriva lumii.

În clasa a 11-a mama a început să mă trezească mai devreme decât era nevoie, ca să petrecem un pic de timp împreună. Când mă trezea, era gata deja cafeaua cu lapte şi ceva de mâncare. Mama spunea că nu ne vedem toată ziua şi vrea să ne începem fiecare zi bine. Aşa că am continuat trezitul de dimineaţă o perioadă destul de lungă. Cam până am terminat eu liceul. Şi în permanenţă aveam senzaţia că suntem numai noi două, singure împotriva întregii lumi.

În clasa a 12-a m-a prins o profesoară fumând la baie la şcoală. Nu numai eu fumasem dar pe atunci se făcea poştă la ţigări. Nici nu ne permiteam mai mult şi nici nu aveam timp în pauze. Pentru mine a fost un moment foarte traumatizant. Fumam cu colega mea de bancă şi ea era astmatică. Dar fuma. Nu eu eram de vină că ea fuma. Dar pentru că eu ţineam ţigara în mână, am fost făcută albie de porci. Era brusc vina mea şi responsabilitatea mea şi mă simţeam vinovată. În ziua aia urma şi să fie şedinţă cu părinţii. Şi pe lângă asta, ne veniseră lemnele, ceea ce presupunea ca eu şi mama să lucrăm singure împreună câteva zile. Eram sigură că mama ar fi aflat despre eveniment la şedinţa cu părinţii şi ar fi ieşit şi mai rău. Aşa că am stat eu în faţa şcolii şi mi-am aşteptat diriginta şi am mărturisit ce se întâmplase. Mama aşa m-a învăţat că dacă ai făcut o prostie, e mai bine să se afle de la tine decât de la altcineva. Aşa că dira a aflat de la mine, nu de la profesoara care mă prinsese (care era şi una din fostele mele învăţătoare şi nu mă plăcuse niciodată). Am rugat-o pe dira să aştepte câteva zile, să nu îi spună la mama imediat. Din cauza lemnelor. Aveam de muncit împreună. Numai noi două. Împotriva lumii. Din câte ştiu eu, dira nu i-a mai zis mamei mele. Cred că acum află.

În facultate ne scriam scrisori. Din alea old-school, pe hârtie. Scrise de mână. Am şi acum acasă un teanc de scrisori de la mama pe care le ţin ordonate în sertar. De la taică-meu nu am primit în viaţa mea o scrisoare. El avea mail şi ne scriam mailuri, dar rar. Şi cine a primit vreodată o scrisoare ştie că nu e acelaşi lucru.

Tot timpul ăsta eu aveam şi o soră, şi un tată, şi bunici. Şi mă iubeau/iubesc toţi. Fiecare în felul lui. Numai că nu ştiam şi nu ştiu nici azi cum să mă relaţionez la fiecare din ei. Ne criticăm şi ne judecăm aspru fiecare dintre noi dar cumva cu mama aşa am simţit întotdeauna că ne înţelegem. Că eu îi înţeleg ei sufletul şi ea mie. Mai mult sau mai puţin. Suntem generaţii diferite şi avem experienţe diferite. Dar ne înţelegem. Numai că de vorbit, îmi e tare greu să vorbesc cu ea. Vorbesc uşor cu oamenii în general. Nu cu mama. Nu vroiam să o dezamăgesc sau să îmi vadă slăbiciunile. Nu ştiu de ce de fapt.

Când ceva nu e bine sau când mi se întâmplă ceva rău, vreau la mama. Pentru că mama înţelege. Şi împlinesc 30 de ani şi nu îmi trece. De fiecare dată când e ceva sun acasă. Vreau să îi aud vocea, să ştiu că e totul ok. Că mă înţelege cineva. Şi niciodată nu spun nimic de fapt. Şi mama simte. Ştie că ceva nu e ok cu mine, mă întreabă ce s-a întâmplat şi eu spun că nimic. Rareori spun ceva.

Aşa şi azi. Am avut întotdeauna o curiozitate puternică despre familia mea şi despre cine de unde venea şi ce s-a întâmplat cu fiecare. Avem multe poze vechi de familie, genul ăla unde se stătea în grup, câte 20 de oameni într-o poza. Jumate cel puţin au murit în război. Pentru că suntem evrei şi evreii în europa soarta asta au avut-o. Nu e doar povestea mea, ci a multor evrei. Dacă nu a majorităţii. De rasism sau antisemitism m-am lovit rar personal. Am văzut filme, am citit cărţi şi articole, am auzit sau aflat despre demonstraţii neonaziste. Dar personal am văzut sau auzit rar. Până azi. Nu erau cuvinte adresate mie, era o conversaţie între o nemţoaică şi o elveţiancă.E ciudat ce simţi când auzi atâta ură şi răutate în vocea cuiva. Şi minciuni. Din alea toxice şi dureroase. Despre poporul meu, despre familia mea, despre mine. Chiar dacă nu adresate mie direct. Mi s-a făcut greaţă şi frică şi mi-a crescut tensiunea. Şi eram nervoasă şi suparată pe lume. Aşa că am sunat-o pe mama. Numai ca să îi aud vocea şi să ştiu că totul e bine. Şi că eu sunt cine sunt şi lumea e cum e şi că mama înţelege. Mi-a venit să plâng instant, pentru că m-am liniştit poate. Sau pentru că e bine să ştiu că pot suna. Că am o mamă şi că răspunde la telefon cineva când sun. Şi aş vrea să ştie asta.

În Martie e ziua ei şi după aia a lui soră-mea şi după aia a mea şi după aia a bunică-mii. Anul ăsta de ziua lui mama am decis să îi returnez vechea mea cameră. E un prag. E momentul să dau jos de pe pereţi posterul cu Freddie Mercury la bustul gol, care e pe perete de când a împlinit soră-mea 18 ani, afişele de la spectacolele de teatru care mi-au plăcut. Întotdeauna am fost dezamăgită că cele mai faine afişe nu erau de la cele mai faine spectacole, aşa că am pe perete afişe faine de la spectacole slabe şi afişe mediocre de la spectacole bune. Am luat nişte afişe frumoase cu reproduceri de tablouri (nechicioase) şi sper să reuşesc să returnez camera în aceeaşi stare în care am primit-o… pe cât posibil după atâţia ani. O să fie urme decolorate pe pereţi şi o să fie găuri despre care uitasem că există de la cuie vechi scoase cu forţa pe cand aveam 14 ani şi nu îmi păsa.

Mi-ar plăcea, azi mai mult ca oricând, să existe un comic book în care supereroul să fie o mamă. Mama mea. Aşa cum arată ea, eventual în ceva trening urât dar comod. Ar avea şi puteri supranaturale. Alea pe care pare să le aibă fiecare mamă. Puterea de a simţi de la mii de kilometri că nu mănânci bine, puterea de a simţi din voce că ceva nu e bine, de a vindeca miraculos mici tăieturi pe degete: Dar pentru că e supereroul meu şi eu decid ce şi cum, superMOM ar ştii şi să taie lemne şi să rezolve ecuaţii de gradul 2 (nu mai ştiu ce era aşa de greu dar precis erau grele şi astea la vremea lor). Şi să scrie scrisori. 

De ce mi-am făcut tatuaj

Când aveam 7 ani, în 1990, am fost prima dată în străinătate. Mergeam în Franţa cu familia, la invitaţia unor prieteni noi. La mama i s-a făcut frică de şocul cultural pe care am fi putut să îl avem eu şi soră-mea. Nu văzusem niciodată un supermarket sau măcar vreo alimentară bine aprovizionată. Aşa a decis ea (din câte ştiu eu) să ne oprim pe drum spre Franţa la Budapesta. Oricum numai de aici puteam zbura. Mama avea aici o mătuşă (sora bunicii ei).

Aici ar merita menţionat că nu mi-au plăcut niciodată bătrânii – sună urât, ştiu...dar e adevărat. Îmi era frică de oamenii vizibil bolnavi sau bătrâni sau de mirosul de cremă Nivea.Şi brusc m-am trezit în vizită la mătuşa în vârstă de cam 90 de ani a mamei mele. La faza asta merită menţionat din nou faptul că aveam 7 ani (proaspăt împliniţi). Nu o ştiam decât sub numele de Rozsitanti. Nu ştiam nimic altceva despre ea. Ea era senilă deja. Nu mai ţin minte nimic despre strada pe care locuia sau despre ce s-a întâmplat cât eram acolo. Ştiu doar cum arăta apartamentul, ştiu că era plină chiuveta din bucătărie cu vase murdare, că avea telefon pe perete (din ceva motiv cred că era maro închis cu crem dar s-ar putea să inventez partea asta) şi că nu îşi găsea baia în propria-i locuinţă. Şi era bătrână. Începusem să învăţ germana la şcoală de un pic peste 10 luni dar nu ştiam mult mai mult decât „Rotkäpchen ist im Wald” – lecţie din manualul de a întâia. Rozsitanti în schimb nu vorbea română. Vorbea maghiară şi vorbea germană. Şi vroia tare mult să comunice cu mine. Nu ştiu de ce. Tot aşa cum nu mai ştiu de ce nu îmi era frică de ea (deşi era bătrână şi bolnavă). Mă simţeam confortabil cu ea. Aşa de tare vroia să comunice cu mine, că la un moment dat a decis să îmi cânte ceva la pianina de la ea din sufragerie. Aş da orice să îmi amintesc ce mi-a cântat. Sau să îşi amintească mama...sau oricine din familie. Ea vroia să vorbească cu MINE. Nu reuşea să găsească baia în apartamentul propriu dar mi-a cântat la pianină. Mie.

Câţiva ani mai târziu a murit şi mama a fost singura din familie care a venit să încerce să salveze/recupereze averile de familie din apartamentul ei înainte să fie aruncate toate. Când zic averi mă refer la poze de familie, cutiuţe şi sfeşnice de lumânare. A venit înapoi, printre altele, cu o cutie pe care mi-o doream foarte tare pentru ca era arginite si frumoasă şi îmi dădea senzaţia că era genul de cutie unde să poţi ascunde bileţele şi secrete. Pentru că aşa era amintirea mea cu Rozsitanti. Soră-mea a primit cutia pentru că era mai mare şi avea ce să pună în cutie. Sau aşa credeam eu atunci.

Eu nu am primit nimic. Eu m-am uitat cu mama la poze. Şi era o poză care mi-a plăcut de prima dată când am vazut-o. O poză de prin anii 20. Pentru mine poza aia însemna libertate. O fată de cam 20 de ani cu ţigara în gură. În anii douăzeci. Mama zicea că poza aia a fost făcută cu puţin timp înainte ca Rozsitanti să se mute, mai mult sau mai puţin benevol, de acasă.

Acum 4 ani şi multe luni m-am mutat la Budapesta. Temporar. Aşa credeam pe atunci. Când m-am mutat aici mă simţeam cumplit de singură şi vroiam să simt ceva conexiune..ceva real. Nu mai mergeam cu mama la sinagogă. Nu mai aveam sărbători (cel puţin nu unele pe care să le pot sărbători). Poate era ceva criză de identitate dar pe moment nu asta simţeam. Rozsitanti fusese incinerată şi mama era singura din familie care fusese la înmormântare.Şi eu am decis să mă duc la cimitir. Aici sunt cimitire de urne şi eu vroiam să ma duc şi să o găsesc pe Rozsitanti şi să comunicăm, as cheesy as it may sound. Mama nu mai ştia în care cimitir fusese depusă cenuşa lui Rozsitanti. Eu nu vorbeam maghiară (nici acum nu vorbesc ca lumea). Aşa că am găsit o listă cu toate cimitirele de urne (sunt vreo 6-7) şi i-am trimit la mama toate adresele de mail ca să le scrie şi să întrebe. Prima adresă la care a scris a fost cea bună. Da, cenuşa lui Rozsitanti a fost depusă acolo. Nu, nu mai e acolo. E un cimtir creştin. Noi, restul familiei, suntem evrei. Rozsitanti se convertise la ceva. Nu ştiu ce. Protestantism poate. Poate nu. Irelevant. Cert e că dacă timp de 6 ani după depunerea cenuşii, timp în care mama era ocupată să crească şi educe 2 copii şi să hrănească 2 oameni, nu plătea nimeni, cenuşa era aruncată. Ca şi cum nu ar fi rămăşiţe umane. Ca şi cum nu ar conta că ai fost om. Ştiu că dacă mori eşti mort. Nu mai eşti nimic. Diverse culturi ne învaţă că te duci în rai sau în iad, că sufletul face una sau alta. Dar partea palpabilă, fără a insulta credinţa nimănui, e că după ce mori rămâne un mormânt, nişte obiecte şi copii/amintiri ale altora cu tine.

Eu ştiu următoarele: Rozsitanti a fost toată viaţa cântăreaţă şi pianistă. În baruri. S-a căsătorit cu un nene mult mai în vârstă decât ea, un nene despre care se zicea că ar fi fost gay. Copii ai ei nu a avut niciodată. A adoptat parcă ceva copii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Copii evrei (ea era deja convertită)? A fost în turneu în toată Europa şi s-a scris în presă despre ea. Era o persoană dificilă şi comenta tot timpul. Era oarecum jenant să te plimbi cu ea prin oraş pentru că spunea ce îi trecea prin minte. Nimic din toate astea nu mă afectează atât de tare ca realitatea faptului că poţi trăi 90 de ani în ochii lumii fără să rămână nimic din tine. Familia o vedea mai mult sau mai puţin ca pe o curvă. Pentru că a fost necăsătorită aşa de mult timp. Asta era nerespectabil. Şi nu ştiu ce spune iudaismul dar bunul meu simţ spune că nu e ok să arunci cenuşa cuiva. You just do not do that! Mai ales cu persoana de care mă simt eu cumva conectată.

Şi uite aşa am decis că dacă vreodată dau de cineva despre care să cred că ar avea talentul de a picta pe pielea mea un portret al LIBERTĂŢII aşa cum o vedeam eu, ăsta va fi primul meu tatuaj. Ce să zic, s-au aliniat planetele şi am găsit pe cineva care să poată să completeze golul. M-am gândit peste 3 ani la corpul meu şi la evoluţie. Adevărul e că nu ne facem nici mai frumoşi, nici mai tineri. Corpul meu acum nu e cum aş vrea eu să fie. Nu este vreo parte a lui despre care să cred că s-ar face mai frumoasă sau mai tânără. Într-o bună zi corpul meu va fi urât şi ciufulit. Nu pentru că am un tatuaj, ci pentru că sunt om. Dar până atunci, mai e ceva din Rozsitanti care continuă. Cât timp mai există braţul meu stâng, mai există o imagine a libertăţii. Aşa cum o vedeam eu. Made in Hungary. 
 

FORWARD-URI

Vreau să clarific de la bun început că folosesc generic "forward" pentru mailurile trimise la multe persoane, mailuri cu un conţinut impersonal, de cele mai multe ori conţinând bancuri, imagini sau prezentări power-point. Cred că e destul de clar la ce mă refer şi cred că absolut toată lumea care citeşte ce scriu eu aici, chiar dacă nu e multă lumea aia, a primit sau trimis (sau ambele) într-un moment sau altul un asemenea mesaj. Ce vreau să zic despre ele:

1. Este o modalitate foarte uşoară de a îţi virusa calculatorul.

2. Nu-mi plac. Nu-mi place să le primesc, nu-mi place să le citesc. Nu le trimit.

3. Nu sunt o formă de comunicare! Mă refer acum concret la mesajele cu bancuri si la cele cu "dacă nu trimiţi la nu ştiu câţi oameni, nu ştiu ce păţeşti".

Am decis să abordez subiectul aici pentru că se pare că am pornit un adevărat conflict la mine în familie pentru că am protestat la numeroase asemenea mesaje.

Am convingerea că multe dintre mesajele astea pornesc în birouri, unde se presupune că lumea lucreaza dar unde oamenii de multe ori încearcă să se destindă sau relaxeze pe net. Şi uite-aşa trimiţi nişte bancuri la colegul de birou, care le trimite la alt coleg de birou, care le trimite la rude şi prieteni. N-o să vorbesc despre ce ar trebui să facă oamenii ăia în loc să trimită forward-uri. Vreau numai să spun şi eu câte ceva.

Internetul este o platformă imensă, un spaţiu virtual nelimitat care poate fi folosit la o tonă de chestii. Avem emailul, adică poşta virtuală care ne permite contactul aproape instantaneu cu persoanele cu care dorim să comunicăm, avem posibilitate nelimitată de networking - profesional sau neprofesional (de la Linked-in la facebook, hi5 şi până la myspace), avem blogurile, care ne permit să ne exprimăm în scris pe un subiect anume sau pur şi simplu să batem câmpii, cum fac eu acum. Avem acces la informaţie, care mie personal îmi facilitează viaţa cea fără de televizor. Tot timpul am spus că dacă n-ai găsit ceva pe internet, înseamnă că n-ai căutat cum trebuie. Tot aşa, trebuie să ştim - sau să învăţăm - cum să folosim platforma asta imensă, sau cum să folosim informaţia.

Pentru că de ceva vreme nu lucrez, ma simt incredibil de inutilă. Caut de lucru pe net, citesc anunţuri, trimit cv-uri... şi aştept. Între timp lipsa de bani mă face să petrec o groază de timp în casă, în faţa calculatorului. Încerc să nu irosesc timpul ăsta, în măsura în care pot. Încerc să citesc ştirile, să mă îmbunătăţesc... într-un fel. Cel puţin asta e intenţia. Citesc despre lucruri despre care nu ştiu prea multe şi consider că ar trebui, citesc despre ideile unora şi a altora, mai dau de câte o pagină artistică, de bloguri interesante, discursuri interesante. Încerc să nu fac umbră pământului degeaba, cum se zicea mai demult. Din punctul ăsta de vedere, loc de îmbunătăţit am. Mult, din păcate. Aşa de multe lucruri nu ştiu că mă sperie ideea! Oricum, făcând eu ce fac pe net cam zilnic, am dat de o groază de proiecte interesante şi de o groază de metode inteligente de a folosi internetul.

De exemplu astăzi am găsit un proiect pe youtube numit CHARTJACKERS . Nişte băieţi populari pe internet şi-au propus să folosească popularitatea lor de pe youtube ca să producă o melodie care să intre în topurile muzicale din Anglia şi să doneze toţi banii. N-au avut bani şi au pornit de la zero. Au reuşit! În final au adunat 10.000 de lire pentru o organizaţie care se ocupă cu copiii. Filmuleţul de pe youtube explică tot (are 24 de minute).

Alt exemplu: cei de la youtube au făcut un proiect în care lumea trimitea întrebări pentru Obama. Întrebările au fost votate de public şi în final s-a organizat un interviu cu preşedintele american unde acesta a răspuns la cele mai populare dintre întrebări.

Astea sunt, zic eu, exeple bune pentru cum se poate folosi internetul într-un mod creativ şi util. În aceeaşi ordine de idei, o cunoştinţă de-a mea (dacă vreţi, puteţi zice ca suntem prietene, deşi nu ne cunoaştem extrem de bine), o indiancă născută în America, a deschis un ONG pentru combaterea traficului de persoane din India. Concret. Este metoda ei de a se lupta cu o problemă gravă din ţara ei de origine. Tipa a lucrat o perioadă cu femei care fuseseră "traficate" şi a decis că e nevoie mare de ajutor acolo. Pe tipa asta o cheamă Robin şi anul trecut a terminat masteratul de Gender Studies de la CEU (Budapesta). Ca să adune fonduri şi popularitate a scris un mail tuturor persoanelor pe care le cunoaşte, inclusiv mie, şi ne-a rugat să trimitem mai departe mesajul acelor persoane care credem că ar putea ajuta cumva - ori financiar, ori prin networking. Am trimit mesajul la aproximativ 60 de persoane sub forma de forward. Am selectat persoanele cărora l-am trimis. Nu consider că mesajul ăsta poate în orice fel fi comparat cu tonele de bancuri şi power-pointuri care îmi intră mie în mail. Mai mult, ţinând cont că niciodată nu trimit asemenea mailuri, sper că cei cărora le-am trimis mesajul să îi fi acordat măcar cele 5 minute cât durează să citească mailul.

Îmi pare rău doar că nu sunt mai multe proiecte caritabile din partea românilor care folosesc internetul. Sau măcar idei faine. Nu zic că nu sunt deloc, zic doar că în România există din păcate şi acum tendinţa ca oamenii să se prefacă că fac ceva, mai degrabă decât chiar să facă.

Mai multe informaţii despre organizaţia prietenei mele găsiţi aici .

Re-Budapesting

Acum trei sau patru zile am revenit în Budapesta. Nici nu mai ţin minte când mi-a picat ultima dată aşa de bine să ma duc acasă. Acasă adică la Arad şi la Cluj. N-am făcut mare lucru. Am dormit, am ieşit, am băut bere, am cântat la Karaoke. Cel mai fain e că am râs mult. Am făcut de data asta o tonă de poze şi am observat ulterior că atmosfera generală e una plăcut-voioasă. Aradul e la fel ca întotdeauna. E tot acolo. Clădirile arată dărăpănate, culorile sunt şterse şi seci, uşor deprimante, Joy's e tot acolo, tot la fel. O bere Ciuc în Joy's mai costă încă 3,5 lei... e Arad. My first home. Locul unde am mers la grădi şi la şcoală şi unde am învăţat ce se face şi ce nu, unde am ajuns să fiu Eu. A trecut destul de lent - de altfel eu de câţiva ani am convingerea că în Arad timpul trece diferit decât în alte părţi din ţară. Poate că asta e chestia pe care cei din restul ţării văd ca fiind lent la noi. Nu ştiu exact cum să descriu starea. Te trezeşti dimineaţa, tragi de timp şi faci ce faci, mai bei o cafea, mai citeşti, te mai dai pe net, te mai uiţi la o emisiune pe Discovery şi cam pe când ai impresia că ar cam trebui să se cam termine ziua îţi dai seama că e numai 4 jumate după-masa. Mă rog, Aradul a fost frumos şi e tot acolo. După Arad, am mers la Cluj. Trebuie neapărat să menţionez că am mers cu acceleratul de Iaşi şi am rămas plăcut impresionată. Adică na, la nivelul la care poate impresiona CFR-ul... Au schimbat vagoanele. Sunt tot 8 locuri în compartiment la clasa a 2-a dar nu mai sunt banchetele alea de muşama lipicioase, ci locuri individuale. Cam înguste ce-i drept pentru dimensiunile românilor dar să zicem că apreciem schimbarea. Când a pornit trenul eram singură în compartiment aşa că am apucat să casc gura în jur şi să observ - ATENŢIE!!!!!!! - PRIZELE. Da, sunt prize în compartimentele de la accelerat. 4 prize mai exact. Bun, e drept că am încercat să-mi bag în priza aia laptopul şi n-a încăput de bună-voie dar m-am gândit că, fiind în România, poate trebuie pur şi simplu să forţez. Aşa că am împins cu grijă şi destul de multă forţă până a intrat. 20 de minute mai târziu a trebuit să fac invers mişcarea, adică să scot laptopul din priză. Din 2 motive: 1 - nu mai dădeau curent şi n-avea niciun sens să mă chinui să ţin în braţe măgăoaia şi 2 - a urcat o familie de 4 la Sîntana şi nu mai aveam loc. Acuma na, să nu critic prea mult: sunt prize pe accelerat, nu pute, veceul e utilizabil şi era căldură. N-am vorbit cu nimeni tot drumul. Mi-am dat chiar toată silinţa să nu fiu abordată. Numai că pe când am ajuns la Cluj mi s-a pus pe faţă un zâmbet cât China. Colegii de compartiment trebuie să fi crezut că-s nebună. Aproape că râdeam de una singură. Pentru că aşa e Clujul. Clujul are ceva... nu ştiu ce. Este ceva acolo, poate în aer, poate în fumul din baruri, poate că pur şi simplu în oameni... E ceva inexplicabil care mă face să mă întorc tot timpul. Am plecat din Cluj de un an jumate. Atunci când am plecat simţeam că dacă nu mă duc, o să urăsc Clujul. Nu-l mai iubeam. Nu ne mai înţelegeam de nicio culoare. Nici măcar nu ne toleram. Acuma am descoperit nişte emoţii şi sentimente pe care numai Clujul ştie să le trezească în mine. Mi-ar plăcea să adun poveşti de dragoste dedicate Clujului de la diverşi oameni - de diferite vârste şi naţionalităţi - şi să le fac carte. Să fie un fel de tribut adus oraşului care adoptează pe oricine are nevoie. Ar putea fi o carte în engleză, cu chestii scrise de străini şi o carte în română, cu chestii scrise de clujenii adoptivi. Aşa mi-ar plăcea să mă ocup de aşa ceva!!!

de muuuuuuult

N-am scris de mult. Ştiu. Probabil nu e cel mai bun moment să scriu acum, sunt într-o dispoziţie ciudată.
De ultima dată când am scris s-au întâmplat multe de tot. Nici nu ştiu de unde să încep sau dacă vreau să încep de undeva... Pe scurt, următoarele evenimente au fost cele mai importante:
1. sunt mătuşă. Am o nepoţică frumosă şi sănătoasă şi simpatică. Încă nu ne ştim pe viu, numai din poze, dar pare tare simpatică.

2. sunt naşă. Se pare că am ajuns la acel moment în viaţă în care prietenii mei fac copii. Nu prea ştiu ce să zic de asta. Oricum, faptul că cineva mă respectă într-atât şi are aşa de multă încredere în mine e o onoare. O să încerc să fiu o naşă bună. Mi-a fost tare frică la botez să nu o scap pe aia mică în bazinul ăla cu apă sfinţită dar a stat cuminte până la urmă. E simpatică micuţa şi îi place de mine. O cheamă Jasmin şi e fiica unei foste colege de generală. Urmează poze şi cu cea mică si cu nepoţica mea în curând.

3. taică-meu şi-a terminat doctoratul. În sfârşit. Aşa am obosit să aud de doctoratul ăsta că parcă nici nu mai contează dar probabil pentru el e diferit. E şi asta o treabă. Atâta că nu mai am eu mare respect pentru titlul ăsta şi pentru lumea academică în general.

4. Am început să mă gândesc tare mult la unele decizii pe care le-am luat în trecut. Nu ştiu dacă le regret sau nu. Cred că nu aş face nici acum altfel dar mă tot întreb cum ar fi fost viaţa mea dacă în anumite momente aş fi mers pe un drum un pic diferit. E vag, ştiu dar restul gândurilor sunt încă la mine în cap şi nu ştiu cum exact sau dacă vreau să le exprim.

5. Na futu-i, aici îi baiul. Am ajuns la concluzia că sunt un pic ipocrită. Tot timpul am zis că nu îmi pasă ce cred alţii despre mine. Că nu e important ce zice X şi Y ci e important să fiu eu fericită. Păi pe de o parte, fericită nu sunt, pe de altă parte am ajuns la concluzia că aş fi mai fericită dacă nu aş avea aşa de multă... nu ştiu cum să-i zic altfel decât supărare în mine. Sunt supărată. Tare de tot. Cronic. Nu de azi sau ieri, ci de mulţi ani. Sunt supărată pe familia mea, pe părinţi, pe soră-mea, pe antrenorul de la Karate, pe toţi care au închis ochii, pe şcoala la care am fost, pe profesorii care s-au mulţumit cu mediocritatea mea, pe bunicii mei - şi pe cei pe care îi cunosc, şi pe cei care au murit înainte să mă nasc sau la scurt timp după. Sunt supărată pe societatea şi ţara în care am crescut şi am fost educată, pe restul societăţii care m-a făcut să cred că ceva nu e ok cu mine. Sunt cel mai supărată pe taică-meu poate. Sunt supărată de ani întregi şi sunt din ce în ce mai sătulă de supărarea asta. Şi de aia cred că sunt ipocrită pentru că nu pot vorbi despre asta. Pentru că ştiu că am nevoie să scriu. Sună ciudat dar cumva am convingerea că singura posibilitate să scap de supărarea asta (cei care nu mă cunosc prea bine zic că sunt pesimistă... e mai bine aşa pentru ei). Ştiu că scriind ce mă doare, aş putea să mă eliberez de ce e în mine. Numai că mi-e frică de ce ar ieşi din mine. Mi-e frică de ce ar zice toţi cei pe care sunt supărată dacă ar vedea ce scriu. Mi-e frică de ce s-ar întâmpla cu/în mine în timp ce scriu, mi-e frică că aş rămâne singură după aia. Mi-e cel mai frică poate de faptul că nu ştiu ce ar mai rămâne din mine. Sunt un om pasional, mi s-a mai spus şi că dramatizez. Mi-e frică să nu rămână tot ce e bun sau puternic sau pasional în mine undeva pe ceva hârtie/calculator. Mi-e frică să nu rămân goală pe dinauntru.
Heavy stuff, I know. Ce să zic... de mult mă preocupă unele chestii şi deja apasă tare. Am mai scris eu una-alta mai demult dar cumva parcă e mult prea mult din mine ce am de scris. Parcă oricâţi ani aş avea, mă simt mică. Ca şi cum o să fiu pedepsită dacă fac ceva. De exemplu nu îmi place să fumez de faţă cu părinţii mei. E ridicol. Amândoi ştiu că fumez dar ceva mă face să mă simt prost. Dacă de nimic altceva, de gura lor. Nu am chef să mi se zică aceleaşi texte over and over again. Da, e rău să fumezi, ştiu asta. Multe lucruri sunt rele şi oamenii tot le fac. Putem muri aşa de uşor că deja mi se pare ridicol... Pe tramvaie şi maşini nu scrie mare cât China că te pot omorî. Nici pe tricourile oamenilor. Nici pe nimic de altfel. Fumez. Asta e. Nu vreau să mă las de fumat acum pentru că îmi place să fumez. Îmi face plăcere. Alţi oameni au alte defecte, astea sunt ale mele. Big deal.
Mai am tone de exemple dar nu vreau să le zic acum. Nu pot. Ceva nu mă lasă. Na, măcar se mai lămureşte lumea ce mai e cu mine. În mare, toate bune şi frumoase numai că sunt un pic supărată de vreo 13 ani şi nu-mi mai trece.
Şi ca să închei cu un ton ceva mai pozitiv, ieri în bus am văzut cea mai ciudată chestie din viaţa mea: un tip mare şi beat în bus - stătea pe bancheta din spatele meu, mai degrabă l-am mirosit decât să mă uit la el - avea un şoarece din ăla alb ca de laborator pe umăr. Când m-am ridicat să mă pregătesc de coborâre am sesizat ceva alb pe el. După aia am crezut că e de plastic sau ceva (mai avea şi ochii roşii şi coada roz) numai că a început să se foiască. Era cât se poate de viu. Nu ştiu de ce stătea acolo sau cum de nu a sărit. Oricum, am văzut-o şi pe asta. Voi, mai citiţi careva blogul ăsta? Voi ce mai faceţi?

More goodies :)

Am dat azi de nişte chestii faine de tot pe net şi pentru că nu mă pot decide ce e mai fain, le pun pe toate. Unele sunt de pe un site numit www.filmic.ro unde sunt chestii gen reclame şi scurt-metraje şi din astea. Oricum, enjoy şi ar fi drăguţ să vă mai daţi şi cu părerea (dacă aveţi la ce).








Last but not least, un filmuleţ care m-a înduioşat tare de tot.