FORWARD-URI

Vreau să clarific de la bun început că folosesc generic "forward" pentru mailurile trimise la multe persoane, mailuri cu un conţinut impersonal, de cele mai multe ori conţinând bancuri, imagini sau prezentări power-point. Cred că e destul de clar la ce mă refer şi cred că absolut toată lumea care citeşte ce scriu eu aici, chiar dacă nu e multă lumea aia, a primit sau trimis (sau ambele) într-un moment sau altul un asemenea mesaj. Ce vreau să zic despre ele:

1. Este o modalitate foarte uşoară de a îţi virusa calculatorul.

2. Nu-mi plac. Nu-mi place să le primesc, nu-mi place să le citesc. Nu le trimit.

3. Nu sunt o formă de comunicare! Mă refer acum concret la mesajele cu bancuri si la cele cu "dacă nu trimiţi la nu ştiu câţi oameni, nu ştiu ce păţeşti".

Am decis să abordez subiectul aici pentru că se pare că am pornit un adevărat conflict la mine în familie pentru că am protestat la numeroase asemenea mesaje.

Am convingerea că multe dintre mesajele astea pornesc în birouri, unde se presupune că lumea lucreaza dar unde oamenii de multe ori încearcă să se destindă sau relaxeze pe net. Şi uite-aşa trimiţi nişte bancuri la colegul de birou, care le trimite la alt coleg de birou, care le trimite la rude şi prieteni. N-o să vorbesc despre ce ar trebui să facă oamenii ăia în loc să trimită forward-uri. Vreau numai să spun şi eu câte ceva.

Internetul este o platformă imensă, un spaţiu virtual nelimitat care poate fi folosit la o tonă de chestii. Avem emailul, adică poşta virtuală care ne permite contactul aproape instantaneu cu persoanele cu care dorim să comunicăm, avem posibilitate nelimitată de networking - profesional sau neprofesional (de la Linked-in la facebook, hi5 şi până la myspace), avem blogurile, care ne permit să ne exprimăm în scris pe un subiect anume sau pur şi simplu să batem câmpii, cum fac eu acum. Avem acces la informaţie, care mie personal îmi facilitează viaţa cea fără de televizor. Tot timpul am spus că dacă n-ai găsit ceva pe internet, înseamnă că n-ai căutat cum trebuie. Tot aşa, trebuie să ştim - sau să învăţăm - cum să folosim platforma asta imensă, sau cum să folosim informaţia.

Pentru că de ceva vreme nu lucrez, ma simt incredibil de inutilă. Caut de lucru pe net, citesc anunţuri, trimit cv-uri... şi aştept. Între timp lipsa de bani mă face să petrec o groază de timp în casă, în faţa calculatorului. Încerc să nu irosesc timpul ăsta, în măsura în care pot. Încerc să citesc ştirile, să mă îmbunătăţesc... într-un fel. Cel puţin asta e intenţia. Citesc despre lucruri despre care nu ştiu prea multe şi consider că ar trebui, citesc despre ideile unora şi a altora, mai dau de câte o pagină artistică, de bloguri interesante, discursuri interesante. Încerc să nu fac umbră pământului degeaba, cum se zicea mai demult. Din punctul ăsta de vedere, loc de îmbunătăţit am. Mult, din păcate. Aşa de multe lucruri nu ştiu că mă sperie ideea! Oricum, făcând eu ce fac pe net cam zilnic, am dat de o groază de proiecte interesante şi de o groază de metode inteligente de a folosi internetul.

De exemplu astăzi am găsit un proiect pe youtube numit CHARTJACKERS . Nişte băieţi populari pe internet şi-au propus să folosească popularitatea lor de pe youtube ca să producă o melodie care să intre în topurile muzicale din Anglia şi să doneze toţi banii. N-au avut bani şi au pornit de la zero. Au reuşit! În final au adunat 10.000 de lire pentru o organizaţie care se ocupă cu copiii. Filmuleţul de pe youtube explică tot (are 24 de minute).

Alt exemplu: cei de la youtube au făcut un proiect în care lumea trimitea întrebări pentru Obama. Întrebările au fost votate de public şi în final s-a organizat un interviu cu preşedintele american unde acesta a răspuns la cele mai populare dintre întrebări.

Astea sunt, zic eu, exeple bune pentru cum se poate folosi internetul într-un mod creativ şi util. În aceeaşi ordine de idei, o cunoştinţă de-a mea (dacă vreţi, puteţi zice ca suntem prietene, deşi nu ne cunoaştem extrem de bine), o indiancă născută în America, a deschis un ONG pentru combaterea traficului de persoane din India. Concret. Este metoda ei de a se lupta cu o problemă gravă din ţara ei de origine. Tipa a lucrat o perioadă cu femei care fuseseră "traficate" şi a decis că e nevoie mare de ajutor acolo. Pe tipa asta o cheamă Robin şi anul trecut a terminat masteratul de Gender Studies de la CEU (Budapesta). Ca să adune fonduri şi popularitate a scris un mail tuturor persoanelor pe care le cunoaşte, inclusiv mie, şi ne-a rugat să trimitem mai departe mesajul acelor persoane care credem că ar putea ajuta cumva - ori financiar, ori prin networking. Am trimit mesajul la aproximativ 60 de persoane sub forma de forward. Am selectat persoanele cărora l-am trimis. Nu consider că mesajul ăsta poate în orice fel fi comparat cu tonele de bancuri şi power-pointuri care îmi intră mie în mail. Mai mult, ţinând cont că niciodată nu trimit asemenea mailuri, sper că cei cărora le-am trimis mesajul să îi fi acordat măcar cele 5 minute cât durează să citească mailul.

Îmi pare rău doar că nu sunt mai multe proiecte caritabile din partea românilor care folosesc internetul. Sau măcar idei faine. Nu zic că nu sunt deloc, zic doar că în România există din păcate şi acum tendinţa ca oamenii să se prefacă că fac ceva, mai degrabă decât chiar să facă.

Mai multe informaţii despre organizaţia prietenei mele găsiţi aici .

Re-Budapesting

Acum trei sau patru zile am revenit în Budapesta. Nici nu mai ţin minte când mi-a picat ultima dată aşa de bine să ma duc acasă. Acasă adică la Arad şi la Cluj. N-am făcut mare lucru. Am dormit, am ieşit, am băut bere, am cântat la Karaoke. Cel mai fain e că am râs mult. Am făcut de data asta o tonă de poze şi am observat ulterior că atmosfera generală e una plăcut-voioasă. Aradul e la fel ca întotdeauna. E tot acolo. Clădirile arată dărăpănate, culorile sunt şterse şi seci, uşor deprimante, Joy's e tot acolo, tot la fel. O bere Ciuc în Joy's mai costă încă 3,5 lei... e Arad. My first home. Locul unde am mers la grădi şi la şcoală şi unde am învăţat ce se face şi ce nu, unde am ajuns să fiu Eu. A trecut destul de lent - de altfel eu de câţiva ani am convingerea că în Arad timpul trece diferit decât în alte părţi din ţară. Poate că asta e chestia pe care cei din restul ţării văd ca fiind lent la noi. Nu ştiu exact cum să descriu starea. Te trezeşti dimineaţa, tragi de timp şi faci ce faci, mai bei o cafea, mai citeşti, te mai dai pe net, te mai uiţi la o emisiune pe Discovery şi cam pe când ai impresia că ar cam trebui să se cam termine ziua îţi dai seama că e numai 4 jumate după-masa. Mă rog, Aradul a fost frumos şi e tot acolo. După Arad, am mers la Cluj. Trebuie neapărat să menţionez că am mers cu acceleratul de Iaşi şi am rămas plăcut impresionată. Adică na, la nivelul la care poate impresiona CFR-ul... Au schimbat vagoanele. Sunt tot 8 locuri în compartiment la clasa a 2-a dar nu mai sunt banchetele alea de muşama lipicioase, ci locuri individuale. Cam înguste ce-i drept pentru dimensiunile românilor dar să zicem că apreciem schimbarea. Când a pornit trenul eram singură în compartiment aşa că am apucat să casc gura în jur şi să observ - ATENŢIE!!!!!!! - PRIZELE. Da, sunt prize în compartimentele de la accelerat. 4 prize mai exact. Bun, e drept că am încercat să-mi bag în priza aia laptopul şi n-a încăput de bună-voie dar m-am gândit că, fiind în România, poate trebuie pur şi simplu să forţez. Aşa că am împins cu grijă şi destul de multă forţă până a intrat. 20 de minute mai târziu a trebuit să fac invers mişcarea, adică să scot laptopul din priză. Din 2 motive: 1 - nu mai dădeau curent şi n-avea niciun sens să mă chinui să ţin în braţe măgăoaia şi 2 - a urcat o familie de 4 la Sîntana şi nu mai aveam loc. Acuma na, să nu critic prea mult: sunt prize pe accelerat, nu pute, veceul e utilizabil şi era căldură. N-am vorbit cu nimeni tot drumul. Mi-am dat chiar toată silinţa să nu fiu abordată. Numai că pe când am ajuns la Cluj mi s-a pus pe faţă un zâmbet cât China. Colegii de compartiment trebuie să fi crezut că-s nebună. Aproape că râdeam de una singură. Pentru că aşa e Clujul. Clujul are ceva... nu ştiu ce. Este ceva acolo, poate în aer, poate în fumul din baruri, poate că pur şi simplu în oameni... E ceva inexplicabil care mă face să mă întorc tot timpul. Am plecat din Cluj de un an jumate. Atunci când am plecat simţeam că dacă nu mă duc, o să urăsc Clujul. Nu-l mai iubeam. Nu ne mai înţelegeam de nicio culoare. Nici măcar nu ne toleram. Acuma am descoperit nişte emoţii şi sentimente pe care numai Clujul ştie să le trezească în mine. Mi-ar plăcea să adun poveşti de dragoste dedicate Clujului de la diverşi oameni - de diferite vârste şi naţionalităţi - şi să le fac carte. Să fie un fel de tribut adus oraşului care adoptează pe oricine are nevoie. Ar putea fi o carte în engleză, cu chestii scrise de străini şi o carte în română, cu chestii scrise de clujenii adoptivi. Aşa mi-ar plăcea să mă ocup de aşa ceva!!!

de muuuuuuult

N-am scris de mult. Ştiu. Probabil nu e cel mai bun moment să scriu acum, sunt într-o dispoziţie ciudată.
De ultima dată când am scris s-au întâmplat multe de tot. Nici nu ştiu de unde să încep sau dacă vreau să încep de undeva... Pe scurt, următoarele evenimente au fost cele mai importante:
1. sunt mătuşă. Am o nepoţică frumosă şi sănătoasă şi simpatică. Încă nu ne ştim pe viu, numai din poze, dar pare tare simpatică.

2. sunt naşă. Se pare că am ajuns la acel moment în viaţă în care prietenii mei fac copii. Nu prea ştiu ce să zic de asta. Oricum, faptul că cineva mă respectă într-atât şi are aşa de multă încredere în mine e o onoare. O să încerc să fiu o naşă bună. Mi-a fost tare frică la botez să nu o scap pe aia mică în bazinul ăla cu apă sfinţită dar a stat cuminte până la urmă. E simpatică micuţa şi îi place de mine. O cheamă Jasmin şi e fiica unei foste colege de generală. Urmează poze şi cu cea mică si cu nepoţica mea în curând.

3. taică-meu şi-a terminat doctoratul. În sfârşit. Aşa am obosit să aud de doctoratul ăsta că parcă nici nu mai contează dar probabil pentru el e diferit. E şi asta o treabă. Atâta că nu mai am eu mare respect pentru titlul ăsta şi pentru lumea academică în general.

4. Am început să mă gândesc tare mult la unele decizii pe care le-am luat în trecut. Nu ştiu dacă le regret sau nu. Cred că nu aş face nici acum altfel dar mă tot întreb cum ar fi fost viaţa mea dacă în anumite momente aş fi mers pe un drum un pic diferit. E vag, ştiu dar restul gândurilor sunt încă la mine în cap şi nu ştiu cum exact sau dacă vreau să le exprim.

5. Na futu-i, aici îi baiul. Am ajuns la concluzia că sunt un pic ipocrită. Tot timpul am zis că nu îmi pasă ce cred alţii despre mine. Că nu e important ce zice X şi Y ci e important să fiu eu fericită. Păi pe de o parte, fericită nu sunt, pe de altă parte am ajuns la concluzia că aş fi mai fericită dacă nu aş avea aşa de multă... nu ştiu cum să-i zic altfel decât supărare în mine. Sunt supărată. Tare de tot. Cronic. Nu de azi sau ieri, ci de mulţi ani. Sunt supărată pe familia mea, pe părinţi, pe soră-mea, pe antrenorul de la Karate, pe toţi care au închis ochii, pe şcoala la care am fost, pe profesorii care s-au mulţumit cu mediocritatea mea, pe bunicii mei - şi pe cei pe care îi cunosc, şi pe cei care au murit înainte să mă nasc sau la scurt timp după. Sunt supărată pe societatea şi ţara în care am crescut şi am fost educată, pe restul societăţii care m-a făcut să cred că ceva nu e ok cu mine. Sunt cel mai supărată pe taică-meu poate. Sunt supărată de ani întregi şi sunt din ce în ce mai sătulă de supărarea asta. Şi de aia cred că sunt ipocrită pentru că nu pot vorbi despre asta. Pentru că ştiu că am nevoie să scriu. Sună ciudat dar cumva am convingerea că singura posibilitate să scap de supărarea asta (cei care nu mă cunosc prea bine zic că sunt pesimistă... e mai bine aşa pentru ei). Ştiu că scriind ce mă doare, aş putea să mă eliberez de ce e în mine. Numai că mi-e frică de ce ar ieşi din mine. Mi-e frică de ce ar zice toţi cei pe care sunt supărată dacă ar vedea ce scriu. Mi-e frică de ce s-ar întâmpla cu/în mine în timp ce scriu, mi-e frică că aş rămâne singură după aia. Mi-e cel mai frică poate de faptul că nu ştiu ce ar mai rămâne din mine. Sunt un om pasional, mi s-a mai spus şi că dramatizez. Mi-e frică să nu rămână tot ce e bun sau puternic sau pasional în mine undeva pe ceva hârtie/calculator. Mi-e frică să nu rămân goală pe dinauntru.
Heavy stuff, I know. Ce să zic... de mult mă preocupă unele chestii şi deja apasă tare. Am mai scris eu una-alta mai demult dar cumva parcă e mult prea mult din mine ce am de scris. Parcă oricâţi ani aş avea, mă simt mică. Ca şi cum o să fiu pedepsită dacă fac ceva. De exemplu nu îmi place să fumez de faţă cu părinţii mei. E ridicol. Amândoi ştiu că fumez dar ceva mă face să mă simt prost. Dacă de nimic altceva, de gura lor. Nu am chef să mi se zică aceleaşi texte over and over again. Da, e rău să fumezi, ştiu asta. Multe lucruri sunt rele şi oamenii tot le fac. Putem muri aşa de uşor că deja mi se pare ridicol... Pe tramvaie şi maşini nu scrie mare cât China că te pot omorî. Nici pe tricourile oamenilor. Nici pe nimic de altfel. Fumez. Asta e. Nu vreau să mă las de fumat acum pentru că îmi place să fumez. Îmi face plăcere. Alţi oameni au alte defecte, astea sunt ale mele. Big deal.
Mai am tone de exemple dar nu vreau să le zic acum. Nu pot. Ceva nu mă lasă. Na, măcar se mai lămureşte lumea ce mai e cu mine. În mare, toate bune şi frumoase numai că sunt un pic supărată de vreo 13 ani şi nu-mi mai trece.
Şi ca să închei cu un ton ceva mai pozitiv, ieri în bus am văzut cea mai ciudată chestie din viaţa mea: un tip mare şi beat în bus - stătea pe bancheta din spatele meu, mai degrabă l-am mirosit decât să mă uit la el - avea un şoarece din ăla alb ca de laborator pe umăr. Când m-am ridicat să mă pregătesc de coborâre am sesizat ceva alb pe el. După aia am crezut că e de plastic sau ceva (mai avea şi ochii roşii şi coada roz) numai că a început să se foiască. Era cât se poate de viu. Nu ştiu de ce stătea acolo sau cum de nu a sărit. Oricum, am văzut-o şi pe asta. Voi, mai citiţi careva blogul ăsta? Voi ce mai faceţi?

More goodies :)

Am dat azi de nişte chestii faine de tot pe net şi pentru că nu mă pot decide ce e mai fain, le pun pe toate. Unele sunt de pe un site numit www.filmic.ro unde sunt chestii gen reclame şi scurt-metraje şi din astea. Oricum, enjoy şi ar fi drăguţ să vă mai daţi şi cu părerea (dacă aveţi la ce).








Last but not least, un filmuleţ care m-a înduioşat tare de tot.

Back in business

Mă refer mai exact la seria 8 din American Idol. N-am scris nimic despre asta până acum că am tot aşteptat să am şi eu favoriţi. Au ajuns la top 10 (ieri a fost eliminat al 11-lea) şi sunt talentaţi aproape toţi. A zburat ieri una dintre favoritele mele, Alexis Grace. N-a cântat genial ieri dar cred că toţi păţesc şi din astea. Din cei 10 rămaşi, 8 mi se par ultra-talentaţi aşa că probabil în fiecare săptămână îmi va părea rău.
Oricum, săptămâna asta s-a cântat country. La unii le-a ieşit mai bine, la alţii mai puţin dar măcar eu pot spune că din momentul acesta am o favorită. Îmi place vocea ei şi stilul de a cânta şi mi se pare că are un timbru special. A cântat Walkin' After Midnight de Patsy Cline. Azi am ascultat şi originalul şi sunt şi mai impresionată. Mai mult, tipa a ieşit pe scenă şi a cântat proaspăt scoasă din spital ("virus gripal de tip B") aşa că din partea mea, tot respectul. Ar fi frumos să menţionez şi numele ei.. Megan Joy se cheamă şi e simpatică şi e şi mămică printre altele. Mi se pare foarte ciudat braţul ei stâng care e tatuat de sus până jos. Nu pare să se potrivească cu nimic din personalitatea ei (cea pe care o arată). Cine ştie, poate de fapt de aia şi l-a şi făcut, ca să nu mai pară drăguţă şi simpatică... Whatever. Pentru termeni de comparaţie mai buni, pun şi originalul de la Patsy Cline.



Din ce cântă Megan lipsesc ultimele 3 secunde (păcat de fapt că sunt fix notele finale care i-au reuşit tare bine). Enjoy. Vreau păreri!



P.S. clipul nu e video ci doar o imagine, aşa că e numai pentru ascultat.

diverse

of. e joi şi e ziua mea liberă. îmi propusesem la un moment dat ca atunci când sunt liberă să nici nu trec dunărea (jobul e pe partea cealaltă faţă de unde locuiesc şi unde e tot). nu se poate din păcate. am şedinţă cică. adică ma duc la birou şi mai sunt vreo 5 oameni pe acolo, ne salutăm, fiecare completează o listă şi fiecare se duce în plata domnului. pentru asta trebuie să mă deplasez la bus, să stau în vânt vreo 10 minute şi să pierd vremea vreo 2 ore cu toată povestea asta.
azi am "răsfoit" un site mişto. e un blog, l-am trecut deja pe lista blogurilor pe care le citesc (warning: e pretenţios). aviz amatorilor (romi, ştii tu cine eşti! mama, şi ţie o să îţi placă).
una din chestiile scrise mi-a picat tare bine. e despre salonul de carte de la paris. textul e aici.
în afară de asta viaţa mea e relativ monotonă. muncesc, vin acasă, mă culc, mă trezesc, muncesc... etc. ocazional mai ies la o bere. mă simt groaznic că vorbesc mult despre servici şi mi se pare oribil, mă îngrozeşte ideea că am devenit incapabilă să port conversaţii normale, inteligente, sarcastice, stimulatoare. parcă mă plâng şi când nu asta e intenţia. cumplit.
îmi lipseşte clujul mult. şi oamenii de acolo. şi senzaţia că mă pot întâlni oricând cu cineva pe stradă, absolut întâmplător.
mă duc. peste 2 ore tră să fiu la lucru şi vreau să fac ceva plăcut înainte. văd eu ce.

Goodies de pe net

Am decis să pun chestii faine pe care le descopăr (sau le descoperă alţii şi îmi spun de ele) pe net. Azi pun un spot japonez care m-a impresionat tare. Enjoy.