Monday, September 15, 2008

my so called life


Tot omul care a făcut liceul german şi a terminat cândva prin 2000-şi-un-pic a prins o anumită perioadă de seriale la televizor prin şcoala generală. Eu una eram în clasa a 7-a parcă şi mă uitam frecvent şi constant la RTL 2 şi Pro 7 - posturi nemţeşti. Pe atunci prindeam vreo 4 sau 5 posturi în limba germană şi aveam de unde alege....Azi nu se mai prinde nici unul la mama acasă. Să revin, pe RTL 2 era plin de seriale şi de desene animate faine care mi-au afectat/influenţat mie pubertatea/adolescenţa şi vocabularul. Cele mai mişto dintre seriale au fost My So Called Life (pentru acei absolvenţi de liceu german de care ziceam mai sus - Willkommen im Leben) şi The Wonder Years (Wunderbare Jahre). Astea sunt serialele de care îmi amintesc cel mai cu drag şi tot astea sunt serialele despre care ajungem inevitabil să vorbim cu prietenii atunci când povestim despre "când eram mici".
Ei bine, eu am decis să fac mai mult decât să-mi amintesc. Eu am decis să revăd cât pot din ele. Pe moment urmăresc My So Called Life cu sfinţenie pe calculator. În fiecare seară mă uit la un episod (maxim 2). Mă încântă. Sincer.Mi se pare aşa de mişto... şi acuma o sa ajung la un clişeu: nu se mai fac seriale aşa (aşa:în stilul/felul ăsta). Ce mi se pare cel mai plăcut e că nu au telefoane mobile. Nu pot să nu-mi amintesc că nu murea nimeni din lipsă de telefon mobil până să ajungă la noi. Primul meu mobil l-am avut în clasa a 12-a dar nu era nici pe departe aşa nebunie ca acum. Părinţii învăţau să aibă încredere în copii lor şi copii învăţau să sune acasă dacă nu vin la timp. Şi nu era nicio tragedie! Nu murea nimeni! Nu avem aşa mare nevoie de comunicare. E o nevoie falsă. Oricum, asta era una din chestiile care îmi plac acum la serial. Altceva ce îmi place e că nu e meschin şi răutăcios. Când am fost în Anglia m-am uitat cu soră-mea la un episod din ceva serial la care se uita ea (cred că Gossip Girl - sau ceva de genul ăsta) şi mi s-a părut cumplit de crud şi răutăcios. La fiecare episod din My So Called Life zâmbesc mult sau chiar râd în hohote. Nu pot să nu. Râd pentru că sunt aşa de reale dialogurile şi atitudinile. Îmi amintesc aşa de bine senzaţii şi atitudini similare din viaţa mea. Personajele sunt bine conturate şi inteligente. Pe lângă asta Jared Leto era aşa de frumos! Aveam postere cu el prin toată camera. Preferatul meu era un poster cu el în ceva cămaşă roşie cu pătrăţele stând pe un gărduleţ şi uitându-se frumos spre aparat (în dreapta lui). Aici menţionez un suspin... Şi sunt dialoguri şi situaţii realiste (mă repet?). E totul aşa cum trebuie.
The Wonder Years nu l-am revăzut încă dar intenţionez.
Televizor oricum nu am şi am senzaţia că şi dacă aş avea, tot nu aş avea ce să văd. Deocamdată sunt la episodul 5 din My So Called Life - în episodul de aseară Angela (Claire Danes) a avut un coş pe bărbie. Foarte tragic. În episodul dinainte era supărată rău pe taică-său, aparent fără motiv. Ce fain!!!

3 comments:

nlnO.onln said...

Plănuiesc de ceva vreme să mă pun pe uitat la MSCL, de care am făcut rost încă din primăvară şi mi-a fost recomandat cu maximă căldură de persoane care l-au urmărit (în State, de la mama lui) încă de când cu lansarea. Acum că l-ai menţionat şi tu, cred c-o să mă re-autoconving să încerc. Şi-apoi schimbăm impresii.

Anonymous said...

... da, chiar asa, ce vremuri erau ...

Anonymous said...

well, chiar zilele trecute cautam pe net sa vad serialul :). Si eu am ajuns in faza in care scotocesc dupa seriale vazute in perioada "liceul german"... nice to see ca nu am ramas singura :)...