muzeul regretelor

Acum câţiva ani am visat o chestie tare ciudată. Din când în când visez chestii ciudate care îmi rămân în minte ani întregi. Uneori mi le amintesc. De visul ăsta unul mi-am amintit aseară, înainte să adorm. Evident că după aia am visat ciudat... Anyway, să revin la visul ciudat despre care vroiam să povestesc. După cum reiese din titlu, e vorba despre un muzeu. În visul meu era o hală foarte mare, împărţită în mai multe hale mai mici (poza de mai sus e cam cum mi-ar plăcea mie să arate diversele spaţii din hale dar nu e poza mea, e luată de pe net - ca să fiu complet cinstită). Spaţiile erau separate de pereţi despărţitori dar nu şi de uşi. Se putea trece uşor dintr-un spaţiu în altul. Hala ştiu că se afla undeva în centrul oraşului Köln (bun, eu în visul meu ştiam că acolo e dar asta nu înseamnă că oraşul arăta aşa cum arată Köln-ul) şi era undeva aproape de o biserică mare cu o cupolă imensă ca acoperiş. Nu, nu era domul din Köln. Era altă biserică. Mai mult, îmi amintesc şi diverse alte locuri care se aflau în zona aia. Nu de alta dar am visat de mai multe ori locul acela şi am apucat să îl şi explorez. Nu ştiu de ce. Poate pentru că mă intrigă într-un fel sau altul.
Să revin totuşi la ideea iniţială - muzeul. Se numea MUZEUL REGRETELOR şi prin hală erau pe alocuri, complet la derută, paturi. Unele erau lipite de perete, altele erau pe lângă un stâlp, altele pur şi simplu în mijlocul unui spaţiu. Sper să şi reuşesc să explic ce era, că de fapt aia e partea cea mai interesantă. Muzeul acesta era de fapt o expoziţie permanentă, şi în permanentă creştere, a regretelor artiştilor dar nu numai. Să zicem că un scriitor a publicat o tonă de cărţi, bune sau proaste - nu era prea relevant la mine în vis - şi şi-a cam trăit viaţa dar are un regret. Regretul acela e personal, nu va scrie cărţi despre asta... să zicem. Muzeul acesta al regretelor este exact locul unde să se poată descărca în mod creativ şi public. Ia frumos un marker permanent sau o pensulă sau orice alt instrument şi scrie pe un perete din acest muzeu ce îl roade. Faptul că e public şi că oamenii citesc ce e pe pereţi ne face să înţelegem că şi ei sunt oameni. Bun, suntem tot în vis, deci nu accept critică la acest raţionament. E pur şi simplu ceva ce am visat. Dar n-am terminat cu descrierea. Deci, artiştii vin şi umplu pereţii cu forma lor preferată de artă şi se eliberează de regret. Pictorii pictează, compozitorii compun şi scriu notele pe perete, unii fac graffiti-uri, alţii sculptează şi lasă în urmă sculptura. Fiecare se exprimă în felul lui, în arta lui. Asta se întâmplă noaptea şi dimineaţa până la un punct. Paturile sunt acolo pentru ca artiştii să poată sta acolo cât au nevoie, până îşi termină opera (cred ca unii artişti au muuuuuulte regrete - aşa îmi imaginez eu cel puţin). Dimineaţa se deschide muzeul pentru public. Oamenii vin să vadă ce regrete au marii artişti din lume. Ce regretă poeţii şi scriitorii şi pictorii lor preferaţi, ce au curaj să recunoască şi cum exprimă acest lucru. Am uitat să menţionez la început că vin o groază de artişti vestiţi acolo, din lumea întreagă. Oricum, nu tot muzeul este rezervat pentru artişti. Există şi o secţiune a muzeului dedicată oamenilor simpli cu regrete mari, regrete de care nu scapă de o viaţă întreagă sau care pur şi simplu îi macină pe dinăuntru. Bun, oamenii simpli nu primesc la fel de mult spaţiu pentru a se exprima ca şi artiştii dar primesc şi ei un pat, dacă au nevoie. Gata. Sau aşa ceva. Dacă are cineva nelămuriri, să mă întrebe că m-am gândit mult de tot la asta şi e un concept mai dezvoltat la mine în cap.
Să zic şi partea tristă? Nu de alta dar îmi amintesc şi de ce am visat asta. Sau mai pe şleau, mai era un detaliu în vis pe care nu l-am menţionat. De fapt eu ajunsesem la acest muzeu ca vizitator, venisem special să citesc un regret anume scris de taică-meu. Se făcea că regreta tot ce îi făcuse familiei mele. Regreta că a plecat şi că în general s-a comportat urât... Dar, cum e vorba aceea frumoasă de tot în engleză... IN YOUR DREAMS. În cazul ăsta, in my dreams.