HABARNAM

nu am reuşit nicicum să pun două poze şi vroiam tare mult să pun şi poza cu coperta de la HABARNAM. Aşa că o pun aici.

caleidoscop

Aseară eram mult prea obosită să mai ies în oraş sau să mă mişc de la calculator, aşa că m-am plimbat un pic pe net. am pornit plimbarea pe raftul nataliei şi dintr-un click într-altul am ajuns în multe, multe locuri plăcute. Ca să dau un exemplu, este un blog cu titlul "ştiu pe cineva" (http://www.stiupecineva.blogspot.com/) unde sunt enumerate o tonă de chestii ştiute de unii sau de alţii. Ce m-a bucurat în special (aviz amatorilor!) a fost http://gramo.ro/habarnam/. Ca să vă scutesc de efortul de a da click, sunt unii oameni care vor să facă un bine şi se înregistrează citind poveşti. Mai multe aflaţi pe site-ul de mai sus. Linkul e exact pentru bucăţi din "Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi" de Nikolai NOSOV. Dacă nu vă amintiţi, poate vă spune imaginea ceva.
Ăsta era numai un exemplu de chestii mişto pe care le-am găsit aseară. Am dat de mai multe. În general am observat că există o modă nouă. De fapt probabil că nu e aşa de nouă dar eu una nu ştiam de ea. E vorba de moda cu bijuterii şi accesorii făcute manual. Sunt o groază de linkuri înspre diverşi şi diverse care fac de la cercei şi broşe, până la tricouri, pantofi şi autocolante pentru pereţi - orice. Se găseşte orice. Din câte am citit, în Bucureşti se găsesc şi în unele magazine produsele acestor persoane. La noi "în provincie" sunt doar pe net. Cunosc mulţi fani de asemenea produse. Numai săptămâna trecută vreo 5-6 fete pe care le ştiu se bucurau că le ajunseseră prin poştă cerceluşii şi colierele comandate pe net. Sunt faine, nu zic. Eu una nu am găsit ceva să mi se potrivească. Îmi plac bijuteriile colorate şi vesele dar parcă nu să le port eu. Aseară am văzut cel puţin 10 site-uri cu produse din astea făcute manual. O singură chestie trebuie să recunosc că m-a scos din sărite. Când m-am uitat prima dată la site-uri din astea am fost mulţumită. Mă gândeam că probabil sunt nişte studenţi sau studente care fac şi ei ceva să facă un ban în plus. Între timp am aflat şi de preţuri şi nu ştiu ce să simt. Nu pot să nu mă gândesc la cât mi se trage din salariu cu titlul de impozit. Poate unii din cei care fac cerceluşi şi brăţări plătesc impozite. Pe ei îi rog să mă ierte, nu vreau să jignesc pe nimeni. Alţii în schimb din asta trăiesc. Nu îşi suplimentează veniturile ci câştigă. Tot respectul: e un lucru frumos să poţi trăi din asta. Sunt mari impozitele, clar. Atâta că dacă eu lucrez şi plătesc impozitele, mă simt furată când alţii nu plătesc. Ideal ar fi să nu plătească nimeni - asta în ceva lume utopică - dar realitatea este că unii plătesc şi încă nu puţin. OK....am început să cam bat câmpii. Nu am chef să şterg ce am scris. You get the point.
Am băgat un enter aici ca să scriu de fapt în sfârşit ce aveam de scris: cineva face caleidoscoape (m-am uitat în DEX - ăsta e pluralul corect) şi le vinde. Sunt frumoase, nu zic. Să vă zic preţul? 120 de lei - adică în lei vechi, un milion două sute. Asta m-a înfuriat. Dă-o naibii de treabă, la o adică e un tub de plastic cu 3 felii de oglindă înăuntru.... E o jucărie frumoasă care mă face nostalgică şi probabil nu doar pe mine. Mi-ar plăcea să am unul. Mi-ar plăcea să pot face cadou unul. L-aş cumpăra în magazin dacă s-ar mai găsi. Nu, nu aş da 120 de lei pe el. Aşa că dacă se mai simte cineva aventuros, aşa ca mine, şi vrea să îşi facă propriul caleidoscop, vă dau un link unde vi se explică exact cum. Nu e greu şi materialele nu sunt scumpe. O să încerc să îmi fac şi eu unul. Dacă îmi iese şi am prieteni care citesc acest blog care să vrea unul, îmi spuneţi şi rezolvăm. Fără 120 de lei. Vă anunţ când e momentul. Până una-alta dacă daţi click pe titlul de sus, ajungeţi la nişte instrucţiuni (în engleză).

melodia zilei

azi a fost o mare problemă să trec o singură melodie. nu de alta dar mai aveam câteva în cap. până la urmă am decis să trec acea melodie care are şi ceva clip pe youtube, ca să nu rup tradiţia. singura problemă e că melodia de azi, Treehugger de la Antsy Pants nu are clip. unele persoane drăguţe au făcut clipuri şi le-au pus pe youtube şi eu am decis că amândouă merită văzute. aşa ca în afară de titlul cel clicuibil, mai dau un link aici. e aceeaşi melodie.

p.s. îmi cer scuze pentru greşelile de ortografie de ieri. mă grăbeam. au fost corectate azi.

linkul: http://www.youtube.com/watch?v=JKKNBUMy0II

întrebaţi-mă cât e ceasul!!serios!

hihi. dacă nu ştiţi de ce să mă întrebaţi cât e ceasul, vă zic eu : am primit ceas nou. e frumoooos. ok. scuze, tocmai am făcut o pauză de 5 minute că am vrut să îi fac poză la ceas, să vedeţi şi voi ce frumos e :D o să fie şi poza pe undeva. probabil că o să vedeţi poza de fapt mult înainte să citiţi. nu-i bai. important e că am ceas nou. hihi :D
am mai primit ceva. adică am primit multe ceva-uri dar nu o să le fotografiez pe toate că na..nu ştiu. mi s-ar părea ciudat. oricum, ceasul trebuia arătat. cu ocazia asta, pot măcar să le mulţumesc şi nataliei şi dianei: îmi merge ca naiba mailul cel personal de pe yahoo.de şi de vreo 3 zile abia reuşesc să intru pe mail şi după aia se blochează. de aia nu vă trimit mail de mulţumiri. dar vă mulţumesc aşa, mai în public. e frumoooooos ceasul. hihi.
pentru cei care stăteau ca pe ace şi se întrebau dacă a sunat taică-meu: a sunat. de fapt să zic cum a fost toată povestea: primul mail pe care l-am primit de ziua mea a fost unul din ăla generat automat de ceva robot care îmi zicea că taică-meu îşi face ceva birthday reminder şi să dau click pe ceva link să completez data mea de naştere. şmecher, nu? atunci eu m-am enervat de numa şi am zis că nu completez nimic. după aia am primit ceva e-card. pe e-card scriau tot soiul de chestii din alea cu blablabla LA MULŢI ANI blablabla UN SFERT DE SECOL blablabla AI ÎMBĂTRÂNIT blablabla O SĂ TRĂIEŞTI O SUTĂ DE ANI. a fost drăguţ. serios. scrie la sfârşit şi ce mi s-a luat cadou (un memory stick de 2 giga-chiar aveam nevoie, serios). oricum, după asta m-a şi sunat (începusem să scriu că mi-a dat un telefon dar nu vroiam să se înţeleagă greşit).nu era prea bine dispus la telefon. avea aşa un ton de "na, am făcut-o şi pe asta". ca o chestie pe care o bifezi în agendă. oricum, a sunat. aia contează. toată familia a fost surprinsă. adică mă gândesc că bunica mea (adică mama lui) de aia m-a întrebat "tată-tău nu te-o sunat?!"... şi nu "ce mai zice taică-tău". whatever. a trecut. nu şi-au amintit de mine naşii mei şi unchiul şi mătuşa mea (singurul meu unchi, adică fratele tatălui meu- probably runs in the family). a, da, a mai uitat de mine cea mai veche prietenă a mea. chiar dacă ne vedem rar (deşi stăm în blocuri alăturate), de zilele noastre de naştere ne sunam tot timpul.
ce a mai fost interesant...hm.. da. a fost soră-mea la cluj. despre asta nu prea am chef să scriu pe blog, no offense. mi-a picat bine să o văd. oricum, nu asta vroiam să zic. vroiam să zic că au urlat la mine nişte cretini. primul a fost ceva boşorog de vreo 70 şi ceva de ani. nu că nu respect oamenii în vârstă dar nu cred că vârsta în sine este motiv pentru respect. adică nu toţi bătrânii sunt de treabă. unii sunt foşti criminali de război. alţii sunt doar prost crescuţi şi stau în blocurile de prin zona mea. ăsta mai avea şi mutră de om sobru şi serios şi deştept. aparenţele înşeală. eu şi soră-mea mergeam înspre staţia de bus. nenea ăsta venea spre noi. aşa cum e moda la cluj, nici prin gând nu-i trecea să se dea la o parte. în final, s-a băgat în poşeta lu' soră-mea. soră-mea s-a întors şi şi-a cerut scuze. moşul a început să bombănească lucruri simpatice de genul "uită-te unde mergi, zăpăcito/ameţito" după care alte lucruri simpatice. eu m-am supărat şi am simţit nevoia să îi iau apărarea la soră-mea, că ea trăieşte într-o ţară în care oamenii zâmbesc şi se dau la o parte pe trotuar, dacă nu este loc. mă rog, l-am întrebat pe nenea ce mai vrea că doar şi-a cerut iertare fata. el, ca un domn în etate ce se afla, a început să îmi explice ce acte negândite ar vrea să facă cu crucea lu' mama. nu zic şi eu aici că ar fi urât. oricum, de mult n-am mai auzit aşa vorbe dulci de la un domn în vârstă. atunci i-am zis şi eu de mama lui şi m-am dus mai departe. asta a fost aşa, o chestie de dimineaţă. ca să am o zi frumoasă de ziua mea....şi pe după-masă, când am condus-o pe soră-mea înapoi la gară, domnul conductor de tren mi-a arătat şi el maniere frumoase. a fost un adevărat exemplu mentru mine. am deschis uşa la minunata "săgeată albastră" la care biletul de tren e mai scump ca unele bilete de avion. am deschis uşa că îmi luam rămas bun de la sora mea. atunci a venit domnul conductor şi mi-a zis că dacă îi las uşa deschisă la vagon îi omor călătorii. eu i-am zis, cu un ton glumeţ şi voios, că dacă tot e inter-city ar putea să dea şi căldură, ca să nu îi moară călătorii. chiar încercam să fiu spirituală şi glumeaţă. nenea ăsta s-a făcut roşu de numa şi a început să urle la mine în ultimul hal. era şi mare şi gras de numa... până la urmă aşa de tare striga la mine că îmi era frică că mă plesneşte. mă vedeam deja lipită de asfalt.aşa că am plecat de la gară în viteză destul de mare. nenea se purta de parcă era trenu' lu' tanti care l-a făcut. pe banii noştrii....că el precis nu plăteşte să meargă undeva cu trenul. eu am apucat să îmi iau rămas bun cu următoarele cuvinte "eu mă duc că mă bate ăsta imediat. mă bucur că ai fost. ceau". foarte sentimental. după aia am venit acasă şi am plâns. şi cam asta a fost ziua mea. am uitat să menţionez că dimineaţa am făcut un chec pentru gabi (are şi nume soră-mea) pe care l-am ars un pic. seara în schimb a fost super ok. mi-a picat bine. lumea bună. nu toţi oamenii pe care aş fi vrut să îi văd au fost cu mine. cu ei, data viitoare. ştiu ei cine sunt. oricum, m-am zbenguit un pic, am urlat şi lălăit, am povestit şi am băut bere. a fost fain. măcar s-a terminat cu bine.
na, acuma ar cam fi cazul să mă opresc. mă duc la meci de baschet azi. n-am mai fost la un meci de baschet de vreo 10 ani sau aşa ceva. şi oricând aveţi nelămuriri: întrebaţi-mă cât e ceasul.

p.s. donez ceasul meu vechi. tehnic vorbind funcţionează. cureluşa necesită reparaţii minime. se poate şi schimba. e destul de sportiv. nu-i nou dar se ţine bine. nu e de rasă pură: provine din flohmarkt (piaţa de vechituri) din frankfurt, de la ruşi. atunci era nou.

melodia zilei

deeeeeci: aşa mă enervează că nu reuşesc să fiu consistentă cu tipul de caracter (ba scriu cu LITERĂ MARE , ba cu literă mică). anyway, fiindcă nu am mai scris de câteva zile, am decis că am dreptul la mai multe melodii azi. nu de alta dar oricum am vreo două în cap. una se încadrează la categoria "man, i was young!!!!!!!" şi se cheamă Never Forget şi o cântau pe vremuri Take That. ce zici nati, de ăştia îţi mai aminteşti? am primit de ziua mea un CD original de la soră-mea că şi-a amintit că îmi plăceau pe vremuri...a fost interesant să îi reascult. A doua piesă primeşte şi link acolo sus unde scrie melodia zilei. va fi one of those titlu clickuibil kind of things. anyway, pentru eventualitatea în care nu aveţi chef sau timp să daţi click la derută, vă avertizez. e origin of love din hedwig and the angry inch. na gata cu astea. enjoy.

sunt tristă şi deprimată

peste 20 de minute e doişpe şi e ziua mea. aia de naştere. adică ziua aia în care m-am născut. nu ziua aia în care trebuia să mă nasc. aia era 17 februarie. împlinesc un sfert de secol. mă gândesc la multe chestii şi îmi trec multe prin cap. în cap îmi fac bilanţuri şi liste. cine mă cunoaşte ştie la ce mă refer. în realitate mi-e cel mai frică de un singur lucru: oare taică-meu îşi aminteşte că e ziua mea mâine? dacă nu, o să fiu distrusă. dacă da, o să am impresia că i-a zis cineva. mi se pare aşa de trist. oare de aia sunt pe un sfert căruntă?
în altă ordine de idei, nici de melodia zilei nu am chef azi. nici ieri nu am avut chef.

înc-o melodie

hihi, începe să devină distractivă treaba asta cu melodiile. na bine, deci piesa pe ziua de azi este: I wanna be the only one de la Eternal. Veche melodia şi vechi şi clipul dar de aia tot sună bine.
din nou, pentru clip, daţi click pe titlu (NU titlul melodiei ci cel de mai sus;))

titlul pe ziua de azi

După cum am promis ieri, revin cu melodia zilei de azi. Astăzi îmi urlă în cap piesa Stark de la Ich + Ich. Ieri am menţionat opţiunea de a clickui titlul. Rectific: nu e vorba de titlul melodiei ci de titlul întrării de pe blog. La fel şi azi. Dacă daţi click, ajungeţi pe youtube la clipul piesei. E în germană... just a warning.

Melodia zilei

Am decis ca de acum înainte să trec în fiecare zi titlul unei melodii. Nu mă refer la melodii la derută, ci la acele melodii care îmi urlă în cap în ziua respectivă. Voi începe fix de acum. Primul titlu....adică titlul care îmi urlă azi în cap este..... (a crescut oare supansul?): "Papa was a rolling stone", versiunea George Michael. Acuma mă gândesc să trec şi titluri din zilele trecute...mă mai gândesc.

P.S. Vedeţi că titlul e clickuibil - ajungeţi la clipul de pe youtube.

muzeul regretelor

Acum câţiva ani am visat o chestie tare ciudată. Din când în când visez chestii ciudate care îmi rămân în minte ani întregi. Uneori mi le amintesc. De visul ăsta unul mi-am amintit aseară, înainte să adorm. Evident că după aia am visat ciudat... Anyway, să revin la visul ciudat despre care vroiam să povestesc. După cum reiese din titlu, e vorba despre un muzeu. În visul meu era o hală foarte mare, împărţită în mai multe hale mai mici (poza de mai sus e cam cum mi-ar plăcea mie să arate diversele spaţii din hale dar nu e poza mea, e luată de pe net - ca să fiu complet cinstită). Spaţiile erau separate de pereţi despărţitori dar nu şi de uşi. Se putea trece uşor dintr-un spaţiu în altul. Hala ştiu că se afla undeva în centrul oraşului Köln (bun, eu în visul meu ştiam că acolo e dar asta nu înseamnă că oraşul arăta aşa cum arată Köln-ul) şi era undeva aproape de o biserică mare cu o cupolă imensă ca acoperiş. Nu, nu era domul din Köln. Era altă biserică. Mai mult, îmi amintesc şi diverse alte locuri care se aflau în zona aia. Nu de alta dar am visat de mai multe ori locul acela şi am apucat să îl şi explorez. Nu ştiu de ce. Poate pentru că mă intrigă într-un fel sau altul.
Să revin totuşi la ideea iniţială - muzeul. Se numea MUZEUL REGRETELOR şi prin hală erau pe alocuri, complet la derută, paturi. Unele erau lipite de perete, altele erau pe lângă un stâlp, altele pur şi simplu în mijlocul unui spaţiu. Sper să şi reuşesc să explic ce era, că de fapt aia e partea cea mai interesantă. Muzeul acesta era de fapt o expoziţie permanentă, şi în permanentă creştere, a regretelor artiştilor dar nu numai. Să zicem că un scriitor a publicat o tonă de cărţi, bune sau proaste - nu era prea relevant la mine în vis - şi şi-a cam trăit viaţa dar are un regret. Regretul acela e personal, nu va scrie cărţi despre asta... să zicem. Muzeul acesta al regretelor este exact locul unde să se poată descărca în mod creativ şi public. Ia frumos un marker permanent sau o pensulă sau orice alt instrument şi scrie pe un perete din acest muzeu ce îl roade. Faptul că e public şi că oamenii citesc ce e pe pereţi ne face să înţelegem că şi ei sunt oameni. Bun, suntem tot în vis, deci nu accept critică la acest raţionament. E pur şi simplu ceva ce am visat. Dar n-am terminat cu descrierea. Deci, artiştii vin şi umplu pereţii cu forma lor preferată de artă şi se eliberează de regret. Pictorii pictează, compozitorii compun şi scriu notele pe perete, unii fac graffiti-uri, alţii sculptează şi lasă în urmă sculptura. Fiecare se exprimă în felul lui, în arta lui. Asta se întâmplă noaptea şi dimineaţa până la un punct. Paturile sunt acolo pentru ca artiştii să poată sta acolo cât au nevoie, până îşi termină opera (cred ca unii artişti au muuuuuulte regrete - aşa îmi imaginez eu cel puţin). Dimineaţa se deschide muzeul pentru public. Oamenii vin să vadă ce regrete au marii artişti din lume. Ce regretă poeţii şi scriitorii şi pictorii lor preferaţi, ce au curaj să recunoască şi cum exprimă acest lucru. Am uitat să menţionez la început că vin o groază de artişti vestiţi acolo, din lumea întreagă. Oricum, nu tot muzeul este rezervat pentru artişti. Există şi o secţiune a muzeului dedicată oamenilor simpli cu regrete mari, regrete de care nu scapă de o viaţă întreagă sau care pur şi simplu îi macină pe dinăuntru. Bun, oamenii simpli nu primesc la fel de mult spaţiu pentru a se exprima ca şi artiştii dar primesc şi ei un pat, dacă au nevoie. Gata. Sau aşa ceva. Dacă are cineva nelămuriri, să mă întrebe că m-am gândit mult de tot la asta şi e un concept mai dezvoltat la mine în cap.
Să zic şi partea tristă? Nu de alta dar îmi amintesc şi de ce am visat asta. Sau mai pe şleau, mai era un detaliu în vis pe care nu l-am menţionat. De fapt eu ajunsesem la acest muzeu ca vizitator, venisem special să citesc un regret anume scris de taică-meu. Se făcea că regreta tot ce îi făcuse familiei mele. Regreta că a plecat şi că în general s-a comportat urât... Dar, cum e vorba aceea frumoasă de tot în engleză... IN YOUR DREAMS. În cazul ăsta, in my dreams.

Propunere

Când eram mici şi soră-mea era nervoasă tare, ca să nu trântească iarăşi uşa care era deja scoasă din perete, mama o lăsa să spargă borcane. Ieşea în curte cu nişte borcane şi dădea cu ele cât putea de tare şi se descărca. Am încercat şi eu şi trebuie să recunosc că e tare terapeutic. Nu zic, sunt multe feluri în care se poate descărca omul dar eu una, dacă e să fiu sinceră, mă simt mai bine dacă distrug ceva. Nu ştiţi senzaţia aia când îţi vine să arunci cu ceva sau să spargi ceva sau să loveşti ceva??? Şi acuma ajung la partea de propunere: sticla se poate recicla oricum, nu? Dacă nu mă înşel, aşa se reciclează că e topită la început... Bun. În cazul acesta propun deschiderea unui spaţiu de spart borcane şi sticle care apoi să fie reciclate. Cred că locul ideal pentru aşa ceva ar fi undeva în centrul oraşului (în parcul central de exemplu). Se îngrămădeşte un spaţiu cu nişte pereţi înalţi, fiecare îşi aduce sticlele şi borcanele proprii, se stă frumos la coadă în faţă şi rând pe rând intră fiecare şi îşi descarcă nervii. Se pot face chiar trei asemenea separeuri, pentru diferitele culori ale sticlei, ca să putem şi recicla. O dată la o jumate de oră, cineva adună cioburile în ceva container, pe culori - evident, şi gata. Eu una mi-aş face abonament acolo. Cred că sunt şi oameni din ăia serioşi, în costum şi la cravată, care ar coborî din maşină nervoşi - din trafic dacă de nimic altceva, şi ar scoate din portbagaj borcanele... Cred că am fi cu toţii un pic mai relaxaţi. Accept şi alte propuneri la fel de practice ca a mea...

ce chestie...

Tocmai am vorbit cu mama la telefon. O sunase o verişoară de-a ei plecată în Israel. Nu mai ştia nimic de ea de 25 de ani. A stat verişoara asta a ei pe net să afle cum o mai cheamă pe mama şi a găsit ce căuta fiindcă mama mea scrie ocazional pe forumuri. A rezultat că am doi verişori: unul e în clasa a 12 şi urmează să fie luat în armată (în Israel e obligatorie armata-3 ani), iar celălalt cică e cam de vârsta mea şi e la şcoala de ofiţeri în anul 2. Deci tot armată. La ce bun să afle omul că are verişori şi să fie apropiaţi ca vârstă, dacă tot ar putea muri în fiecare zi!?!?!Nu de alta, dar trag ăştia pe acolo cu rachete şi bombe şi mitraliere în veselie...Dar na, just so you know, am 2 verişori despre care până acum jumate de oră nu ştiam nimic. Oare câţi verişori mai am despre care nu ştiu?oi fi având şi nepoţi?

mai sunt şi oameni

Am tot stat şi m-am gândit dacă să-mi fac sau nu blog. După ce am decis că vreau, am tot stat şi m-am gândit cum să îi spun. Responsabile pentru asta sunt două blogăriţe cu titluri inspirate care m-au pus pe gânduri. Joi noaptea pe la 1, un nene extrem de beat a decis să testeze cât de comode sunt pietrele de pavaj din faţa casei Matei, numai că nenea nu era singur pe toată strada, că mai eram şi eu cu nişte lume cu tot. După ce nenea s-a întins un pic pe jos, toţi cei trei masculi în compania cărora mă aflam s-au grăbit să îl ridice (de fapt au fost suficienţi doi dintre ei). Nenea a rămas taaaaaare şocat şi a urlat după băieţi de câteva ori "mai sunt şi oameni!?!". De acolo titlul. Mi s-a părut adecvat.