De ce mi-am făcut tatuaj

Când aveam 7 ani, în 1990, am fost prima dată în străinătate. Mergeam în Franţa cu familia, la invitaţia unor prieteni noi. La mama i s-a făcut frică de şocul cultural pe care am fi putut să îl avem eu şi soră-mea. Nu văzusem niciodată un supermarket sau măcar vreo alimentară bine aprovizionată. Aşa a decis ea (din câte ştiu eu) să ne oprim pe drum spre Franţa la Budapesta. Oricum numai de aici puteam zbura. Mama avea aici o mătuşă (sora bunicii ei).

Aici ar merita menţionat că nu mi-au plăcut niciodată bătrânii – sună urât, ştiu...dar e adevărat. Îmi era frică de oamenii vizibil bolnavi sau bătrâni sau de mirosul de cremă Nivea.Şi brusc m-am trezit în vizită la mătuşa în vârstă de cam 90 de ani a mamei mele. La faza asta merită menţionat din nou faptul că aveam 7 ani (proaspăt împliniţi). Nu o ştiam decât sub numele de Rozsitanti. Nu ştiam nimic altceva despre ea. Ea era senilă deja. Nu mai ţin minte nimic despre strada pe care locuia sau despre ce s-a întâmplat cât eram acolo. Ştiu doar cum arăta apartamentul, ştiu că era plină chiuveta din bucătărie cu vase murdare, că avea telefon pe perete (din ceva motiv cred că era maro închis cu crem dar s-ar putea să inventez partea asta) şi că nu îşi găsea baia în propria-i locuinţă. Şi era bătrână. Începusem să învăţ germana la şcoală de un pic peste 10 luni dar nu ştiam mult mai mult decât „Rotkäpchen ist im Wald” – lecţie din manualul de a întâia. Rozsitanti în schimb nu vorbea română. Vorbea maghiară şi vorbea germană. Şi vroia tare mult să comunice cu mine. Nu ştiu de ce. Tot aşa cum nu mai ştiu de ce nu îmi era frică de ea (deşi era bătrână şi bolnavă). Mă simţeam confortabil cu ea. Aşa de tare vroia să comunice cu mine, că la un moment dat a decis să îmi cânte ceva la pianina de la ea din sufragerie. Aş da orice să îmi amintesc ce mi-a cântat. Sau să îşi amintească mama...sau oricine din familie. Ea vroia să vorbească cu MINE. Nu reuşea să găsească baia în apartamentul propriu dar mi-a cântat la pianină. Mie.

Câţiva ani mai târziu a murit şi mama a fost singura din familie care a venit să încerce să salveze/recupereze averile de familie din apartamentul ei înainte să fie aruncate toate. Când zic averi mă refer la poze de familie, cutiuţe şi sfeşnice de lumânare. A venit înapoi, printre altele, cu o cutie pe care mi-o doream foarte tare pentru ca era arginite si frumoasă şi îmi dădea senzaţia că era genul de cutie unde să poţi ascunde bileţele şi secrete. Pentru că aşa era amintirea mea cu Rozsitanti. Soră-mea a primit cutia pentru că era mai mare şi avea ce să pună în cutie. Sau aşa credeam eu atunci.

Eu nu am primit nimic. Eu m-am uitat cu mama la poze. Şi era o poză care mi-a plăcut de prima dată când am vazut-o. O poză de prin anii 20. Pentru mine poza aia însemna libertate. O fată de cam 20 de ani cu ţigara în gură. În anii douăzeci. Mama zicea că poza aia a fost făcută cu puţin timp înainte ca Rozsitanti să se mute, mai mult sau mai puţin benevol, de acasă.

Acum 4 ani şi multe luni m-am mutat la Budapesta. Temporar. Aşa credeam pe atunci. Când m-am mutat aici mă simţeam cumplit de singură şi vroiam să simt ceva conexiune..ceva real. Nu mai mergeam cu mama la sinagogă. Nu mai aveam sărbători (cel puţin nu unele pe care să le pot sărbători). Poate era ceva criză de identitate dar pe moment nu asta simţeam. Rozsitanti fusese incinerată şi mama era singura din familie care fusese la înmormântare.Şi eu am decis să mă duc la cimitir. Aici sunt cimitire de urne şi eu vroiam să ma duc şi să o găsesc pe Rozsitanti şi să comunicăm, as cheesy as it may sound. Mama nu mai ştia în care cimitir fusese depusă cenuşa lui Rozsitanti. Eu nu vorbeam maghiară (nici acum nu vorbesc ca lumea). Aşa că am găsit o listă cu toate cimitirele de urne (sunt vreo 6-7) şi i-am trimit la mama toate adresele de mail ca să le scrie şi să întrebe. Prima adresă la care a scris a fost cea bună. Da, cenuşa lui Rozsitanti a fost depusă acolo. Nu, nu mai e acolo. E un cimtir creştin. Noi, restul familiei, suntem evrei. Rozsitanti se convertise la ceva. Nu ştiu ce. Protestantism poate. Poate nu. Irelevant. Cert e că dacă timp de 6 ani după depunerea cenuşii, timp în care mama era ocupată să crească şi educe 2 copii şi să hrănească 2 oameni, nu plătea nimeni, cenuşa era aruncată. Ca şi cum nu ar fi rămăşiţe umane. Ca şi cum nu ar conta că ai fost om. Ştiu că dacă mori eşti mort. Nu mai eşti nimic. Diverse culturi ne învaţă că te duci în rai sau în iad, că sufletul face una sau alta. Dar partea palpabilă, fără a insulta credinţa nimănui, e că după ce mori rămâne un mormânt, nişte obiecte şi copii/amintiri ale altora cu tine.

Eu ştiu următoarele: Rozsitanti a fost toată viaţa cântăreaţă şi pianistă. În baruri. S-a căsătorit cu un nene mult mai în vârstă decât ea, un nene despre care se zicea că ar fi fost gay. Copii ai ei nu a avut niciodată. A adoptat parcă ceva copii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Copii evrei (ea era deja convertită)? A fost în turneu în toată Europa şi s-a scris în presă despre ea. Era o persoană dificilă şi comenta tot timpul. Era oarecum jenant să te plimbi cu ea prin oraş pentru că spunea ce îi trecea prin minte. Nimic din toate astea nu mă afectează atât de tare ca realitatea faptului că poţi trăi 90 de ani în ochii lumii fără să rămână nimic din tine. Familia o vedea mai mult sau mai puţin ca pe o curvă. Pentru că a fost necăsătorită aşa de mult timp. Asta era nerespectabil. Şi nu ştiu ce spune iudaismul dar bunul meu simţ spune că nu e ok să arunci cenuşa cuiva. You just do not do that! Mai ales cu persoana de care mă simt eu cumva conectată.

Şi uite aşa am decis că dacă vreodată dau de cineva despre care să cred că ar avea talentul de a picta pe pielea mea un portret al LIBERTĂŢII aşa cum o vedeam eu, ăsta va fi primul meu tatuaj. Ce să zic, s-au aliniat planetele şi am găsit pe cineva care să poată să completeze golul. M-am gândit peste 3 ani la corpul meu şi la evoluţie. Adevărul e că nu ne facem nici mai frumoşi, nici mai tineri. Corpul meu acum nu e cum aş vrea eu să fie. Nu este vreo parte a lui despre care să cred că s-ar face mai frumoasă sau mai tânără. Într-o bună zi corpul meu va fi urât şi ciufulit. Nu pentru că am un tatuaj, ci pentru că sunt om. Dar până atunci, mai e ceva din Rozsitanti care continuă. Cât timp mai există braţul meu stâng, mai există o imagine a libertăţii. Aşa cum o vedeam eu. Made in Hungary.