superMOM

E jumătatea lui Februarie. Acum 30 de ani trebuia sa ma nasc. Dar n-am vrut. Tot ce ştiu despre asta, ştiu de la mama. Nici taică-meu, nici bunicii mei nu mi-au vorbit vreodată despre asta. Ştiu că într-o joi au apucat-o pe mama durerile facerii. Era 17 Februarie şi eu eram deja de 9 luni la mama în burtă. Aşa că s-a luat şi s-a dus la spital. Şi eu nimic. Şi cică tot aşa am făcut până s-a făcut aproape prea târziu. M-am născut la sfârşitul lui Martie dar aproape în fiecare an, pe 17 Februarie, ne felicităm eu cu mama. Una pe alta. Anul ăsta mi se pare că ar fi ceva prag. Ceva moment special. Nu ştiu dacă e pentru că schimb prefixul sau pentru că simt eu că s-a schimbat ceva.

Au existat în ăştia 30 de ani câteva momente când eram eu cu mama împotriva lumii. Diverse momente.
Cred că primul care îmi vine în minte e de când eram eu în clasa a 8-a şi luam meditaţii la matematică. Eram groaznică. Nu ştiu dacă toţi adolescenţii sunt la fel de groaznici în perioada aia, sau eram eu mai specială, dar ştiu că mă chinuiam îngrozitor. La şcoală făceam matematica în germană şi acasă, la meditaţii, în română. Mama era prezentă la mai toate şedinţele, mai mult ca să mă ţină pe mine în frâu decât altceva. Şi nu mergea nicicum. Nu îmi plăcea şi nu înţelegeam de ce dacă aveam deja rezultatul, trebuia să mai explic cum am ajuns la rezultatul respectiv. Şi mama s-a dus la şcoală la colegii ei profesori de matematică să i se explice ce şi cum aveam eu de învăţat. Şi am învăţat împreună. Ea vorbind cu colegi, eu trântind uşi şi plângând.

Taică-meu se mutase deja la Braşov. Existase un plan pentru partea aia. Planul era ca eu să termin clasa a 8-a şi să vin cu mama după el. Dar planul era de dinainte ca el să se mute singur. Când eram eu într-a 8-a el a decis că e mai bine pentru mine să rămân la Arad. Cu mama cu tot. Şi eu cu mama eram singure şi aveam de întreţinut o gospodărie. Ceea ce presupunea că în fiecare an mama cumpăra lemne şi noi două le băgam în cămara de lemne sau, mai târziu, în garaj. Iarna încălzeam cu lemne...evident. Zilnic trebuiau tăiate lemne, aduse în casă, făcut foc şi puse pe foc. Când ne îmbolnăveam, aveam grijă una de alta. Pentru că nu era nimeni altcineva să aibă grijă de noi.

Ţin minte că într-o zi, nu mai ştiu ce an era, m-am trezit şi dus la mama în cameră şi mama era complet umflată. Aşa de umflată că nu i se mai vedeau trăsăturile feţei. Făcuse alergie la ceva cu muşeţel (şampon sau cremă sau aşa ceva). Am început să plâng instant. Eram copil încă şi aveam nevoie să mă liniştească cineva dar în afară de mama nu era nimeni. Taică-meu la Braşov nu ne dăduse vreun număr de telefon, nu auzeam nimic de el cu lunile. Şi mama m-a liniştit, aşa cum era ea. Câteva luni mai târziu, iarna, m-am îmbolnăvit eu. Aveam febră 41 şi deliram. Nu putea să mă lase singură dar cineva trebuia să cumpere medicamente pentru mine. Şi mama mea s-a luat şi s-a dus prin frig şi ger şi zăpadă şi a intrat în fiecare farmacie de la noi până în celălalt capăt al centrului, până mi-a găsit mie medicamentele cele scumpe şi de firmă de care aveam nevoie. Şi eram numai noi două. Singure împotriva lumii.

În clasa a 11-a mama a început să mă trezească mai devreme decât era nevoie, ca să petrecem un pic de timp împreună. Când mă trezea, era gata deja cafeaua cu lapte şi ceva de mâncare. Mama spunea că nu ne vedem toată ziua şi vrea să ne începem fiecare zi bine. Aşa că am continuat trezitul de dimineaţă o perioadă destul de lungă. Cam până am terminat eu liceul. Şi în permanenţă aveam senzaţia că suntem numai noi două, singure împotriva întregii lumi.

În clasa a 12-a m-a prins o profesoară fumând la baie la şcoală. Nu numai eu fumasem dar pe atunci se făcea poştă la ţigări. Nici nu ne permiteam mai mult şi nici nu aveam timp în pauze. Pentru mine a fost un moment foarte traumatizant. Fumam cu colega mea de bancă şi ea era astmatică. Dar fuma. Nu eu eram de vină că ea fuma. Dar pentru că eu ţineam ţigara în mână, am fost făcută albie de porci. Era brusc vina mea şi responsabilitatea mea şi mă simţeam vinovată. În ziua aia urma şi să fie şedinţă cu părinţii. Şi pe lângă asta, ne veniseră lemnele, ceea ce presupunea ca eu şi mama să lucrăm singure împreună câteva zile. Eram sigură că mama ar fi aflat despre eveniment la şedinţa cu părinţii şi ar fi ieşit şi mai rău. Aşa că am stat eu în faţa şcolii şi mi-am aşteptat diriginta şi am mărturisit ce se întâmplase. Mama aşa m-a învăţat că dacă ai făcut o prostie, e mai bine să se afle de la tine decât de la altcineva. Aşa că dira a aflat de la mine, nu de la profesoara care mă prinsese (care era şi una din fostele mele învăţătoare şi nu mă plăcuse niciodată). Am rugat-o pe dira să aştepte câteva zile, să nu îi spună la mama imediat. Din cauza lemnelor. Aveam de muncit împreună. Numai noi două. Împotriva lumii. Din câte ştiu eu, dira nu i-a mai zis mamei mele. Cred că acum află.

În facultate ne scriam scrisori. Din alea old-school, pe hârtie. Scrise de mână. Am şi acum acasă un teanc de scrisori de la mama pe care le ţin ordonate în sertar. De la taică-meu nu am primit în viaţa mea o scrisoare. El avea mail şi ne scriam mailuri, dar rar. Şi cine a primit vreodată o scrisoare ştie că nu e acelaşi lucru.

Tot timpul ăsta eu aveam şi o soră, şi un tată, şi bunici. Şi mă iubeau/iubesc toţi. Fiecare în felul lui. Numai că nu ştiam şi nu ştiu nici azi cum să mă relaţionez la fiecare din ei. Ne criticăm şi ne judecăm aspru fiecare dintre noi dar cumva cu mama aşa am simţit întotdeauna că ne înţelegem. Că eu îi înţeleg ei sufletul şi ea mie. Mai mult sau mai puţin. Suntem generaţii diferite şi avem experienţe diferite. Dar ne înţelegem. Numai că de vorbit, îmi e tare greu să vorbesc cu ea. Vorbesc uşor cu oamenii în general. Nu cu mama. Nu vroiam să o dezamăgesc sau să îmi vadă slăbiciunile. Nu ştiu de ce de fapt.

Când ceva nu e bine sau când mi se întâmplă ceva rău, vreau la mama. Pentru că mama înţelege. Şi împlinesc 30 de ani şi nu îmi trece. De fiecare dată când e ceva sun acasă. Vreau să îi aud vocea, să ştiu că e totul ok. Că mă înţelege cineva. Şi niciodată nu spun nimic de fapt. Şi mama simte. Ştie că ceva nu e ok cu mine, mă întreabă ce s-a întâmplat şi eu spun că nimic. Rareori spun ceva.

Aşa şi azi. Am avut întotdeauna o curiozitate puternică despre familia mea şi despre cine de unde venea şi ce s-a întâmplat cu fiecare. Avem multe poze vechi de familie, genul ăla unde se stătea în grup, câte 20 de oameni într-o poza. Jumate cel puţin au murit în război. Pentru că suntem evrei şi evreii în europa soarta asta au avut-o. Nu e doar povestea mea, ci a multor evrei. Dacă nu a majorităţii. De rasism sau antisemitism m-am lovit rar personal. Am văzut filme, am citit cărţi şi articole, am auzit sau aflat despre demonstraţii neonaziste. Dar personal am văzut sau auzit rar. Până azi. Nu erau cuvinte adresate mie, era o conversaţie între o nemţoaică şi o elveţiancă.E ciudat ce simţi când auzi atâta ură şi răutate în vocea cuiva. Şi minciuni. Din alea toxice şi dureroase. Despre poporul meu, despre familia mea, despre mine. Chiar dacă nu adresate mie direct. Mi s-a făcut greaţă şi frică şi mi-a crescut tensiunea. Şi eram nervoasă şi suparată pe lume. Aşa că am sunat-o pe mama. Numai ca să îi aud vocea şi să ştiu că totul e bine. Şi că eu sunt cine sunt şi lumea e cum e şi că mama înţelege. Mi-a venit să plâng instant, pentru că m-am liniştit poate. Sau pentru că e bine să ştiu că pot suna. Că am o mamă şi că răspunde la telefon cineva când sun. Şi aş vrea să ştie asta.

În Martie e ziua ei şi după aia a lui soră-mea şi după aia a mea şi după aia a bunică-mii. Anul ăsta de ziua lui mama am decis să îi returnez vechea mea cameră. E un prag. E momentul să dau jos de pe pereţi posterul cu Freddie Mercury la bustul gol, care e pe perete de când a împlinit soră-mea 18 ani, afişele de la spectacolele de teatru care mi-au plăcut. Întotdeauna am fost dezamăgită că cele mai faine afişe nu erau de la cele mai faine spectacole, aşa că am pe perete afişe faine de la spectacole slabe şi afişe mediocre de la spectacole bune. Am luat nişte afişe frumoase cu reproduceri de tablouri (nechicioase) şi sper să reuşesc să returnez camera în aceeaşi stare în care am primit-o… pe cât posibil după atâţia ani. O să fie urme decolorate pe pereţi şi o să fie găuri despre care uitasem că există de la cuie vechi scoase cu forţa pe cand aveam 14 ani şi nu îmi păsa.

Mi-ar plăcea, azi mai mult ca oricând, să existe un comic book în care supereroul să fie o mamă. Mama mea. Aşa cum arată ea, eventual în ceva trening urât dar comod. Ar avea şi puteri supranaturale. Alea pe care pare să le aibă fiecare mamă. Puterea de a simţi de la mii de kilometri că nu mănânci bine, puterea de a simţi din voce că ceva nu e bine, de a vindeca miraculos mici tăieturi pe degete: Dar pentru că e supereroul meu şi eu decid ce şi cum, superMOM ar ştii şi să taie lemne şi să rezolve ecuaţii de gradul 2 (nu mai ştiu ce era aşa de greu dar precis erau grele şi astea la vremea lor). Şi să scrie scrisori.