superMOM

E jumătatea lui Februarie. Acum 30 de ani trebuia sa ma nasc. Dar n-am vrut. Tot ce ştiu despre asta, ştiu de la mama. Nici taică-meu, nici bunicii mei nu mi-au vorbit vreodată despre asta. Ştiu că într-o joi au apucat-o pe mama durerile facerii. Era 17 Februarie şi eu eram deja de 9 luni la mama în burtă. Aşa că s-a luat şi s-a dus la spital. Şi eu nimic. Şi cică tot aşa am făcut până s-a făcut aproape prea târziu. M-am născut la sfârşitul lui Martie dar aproape în fiecare an, pe 17 Februarie, ne felicităm eu cu mama. Una pe alta. Anul ăsta mi se pare că ar fi ceva prag. Ceva moment special. Nu ştiu dacă e pentru că schimb prefixul sau pentru că simt eu că s-a schimbat ceva.

Au existat în ăştia 30 de ani câteva momente când eram eu cu mama împotriva lumii. Diverse momente.
Cred că primul care îmi vine în minte e de când eram eu în clasa a 8-a şi luam meditaţii la matematică. Eram groaznică. Nu ştiu dacă toţi adolescenţii sunt la fel de groaznici în perioada aia, sau eram eu mai specială, dar ştiu că mă chinuiam îngrozitor. La şcoală făceam matematica în germană şi acasă, la meditaţii, în română. Mama era prezentă la mai toate şedinţele, mai mult ca să mă ţină pe mine în frâu decât altceva. Şi nu mergea nicicum. Nu îmi plăcea şi nu înţelegeam de ce dacă aveam deja rezultatul, trebuia să mai explic cum am ajuns la rezultatul respectiv. Şi mama s-a dus la şcoală la colegii ei profesori de matematică să i se explice ce şi cum aveam eu de învăţat. Şi am învăţat împreună. Ea vorbind cu colegi, eu trântind uşi şi plângând.

Taică-meu se mutase deja la Braşov. Existase un plan pentru partea aia. Planul era ca eu să termin clasa a 8-a şi să vin cu mama după el. Dar planul era de dinainte ca el să se mute singur. Când eram eu într-a 8-a el a decis că e mai bine pentru mine să rămân la Arad. Cu mama cu tot. Şi eu cu mama eram singure şi aveam de întreţinut o gospodărie. Ceea ce presupunea că în fiecare an mama cumpăra lemne şi noi două le băgam în cămara de lemne sau, mai târziu, în garaj. Iarna încălzeam cu lemne...evident. Zilnic trebuiau tăiate lemne, aduse în casă, făcut foc şi puse pe foc. Când ne îmbolnăveam, aveam grijă una de alta. Pentru că nu era nimeni altcineva să aibă grijă de noi.

Ţin minte că într-o zi, nu mai ştiu ce an era, m-am trezit şi dus la mama în cameră şi mama era complet umflată. Aşa de umflată că nu i se mai vedeau trăsăturile feţei. Făcuse alergie la ceva cu muşeţel (şampon sau cremă sau aşa ceva). Am început să plâng instant. Eram copil încă şi aveam nevoie să mă liniştească cineva dar în afară de mama nu era nimeni. Taică-meu la Braşov nu ne dăduse vreun număr de telefon, nu auzeam nimic de el cu lunile. Şi mama m-a liniştit, aşa cum era ea. Câteva luni mai târziu, iarna, m-am îmbolnăvit eu. Aveam febră 41 şi deliram. Nu putea să mă lase singură dar cineva trebuia să cumpere medicamente pentru mine. Şi mama mea s-a luat şi s-a dus prin frig şi ger şi zăpadă şi a intrat în fiecare farmacie de la noi până în celălalt capăt al centrului, până mi-a găsit mie medicamentele cele scumpe şi de firmă de care aveam nevoie. Şi eram numai noi două. Singure împotriva lumii.

În clasa a 11-a mama a început să mă trezească mai devreme decât era nevoie, ca să petrecem un pic de timp împreună. Când mă trezea, era gata deja cafeaua cu lapte şi ceva de mâncare. Mama spunea că nu ne vedem toată ziua şi vrea să ne începem fiecare zi bine. Aşa că am continuat trezitul de dimineaţă o perioadă destul de lungă. Cam până am terminat eu liceul. Şi în permanenţă aveam senzaţia că suntem numai noi două, singure împotriva întregii lumi.

În clasa a 12-a m-a prins o profesoară fumând la baie la şcoală. Nu numai eu fumasem dar pe atunci se făcea poştă la ţigări. Nici nu ne permiteam mai mult şi nici nu aveam timp în pauze. Pentru mine a fost un moment foarte traumatizant. Fumam cu colega mea de bancă şi ea era astmatică. Dar fuma. Nu eu eram de vină că ea fuma. Dar pentru că eu ţineam ţigara în mână, am fost făcută albie de porci. Era brusc vina mea şi responsabilitatea mea şi mă simţeam vinovată. În ziua aia urma şi să fie şedinţă cu părinţii. Şi pe lângă asta, ne veniseră lemnele, ceea ce presupunea ca eu şi mama să lucrăm singure împreună câteva zile. Eram sigură că mama ar fi aflat despre eveniment la şedinţa cu părinţii şi ar fi ieşit şi mai rău. Aşa că am stat eu în faţa şcolii şi mi-am aşteptat diriginta şi am mărturisit ce se întâmplase. Mama aşa m-a învăţat că dacă ai făcut o prostie, e mai bine să se afle de la tine decât de la altcineva. Aşa că dira a aflat de la mine, nu de la profesoara care mă prinsese (care era şi una din fostele mele învăţătoare şi nu mă plăcuse niciodată). Am rugat-o pe dira să aştepte câteva zile, să nu îi spună la mama imediat. Din cauza lemnelor. Aveam de muncit împreună. Numai noi două. Împotriva lumii. Din câte ştiu eu, dira nu i-a mai zis mamei mele. Cred că acum află.

În facultate ne scriam scrisori. Din alea old-school, pe hârtie. Scrise de mână. Am şi acum acasă un teanc de scrisori de la mama pe care le ţin ordonate în sertar. De la taică-meu nu am primit în viaţa mea o scrisoare. El avea mail şi ne scriam mailuri, dar rar. Şi cine a primit vreodată o scrisoare ştie că nu e acelaşi lucru.

Tot timpul ăsta eu aveam şi o soră, şi un tată, şi bunici. Şi mă iubeau/iubesc toţi. Fiecare în felul lui. Numai că nu ştiam şi nu ştiu nici azi cum să mă relaţionez la fiecare din ei. Ne criticăm şi ne judecăm aspru fiecare dintre noi dar cumva cu mama aşa am simţit întotdeauna că ne înţelegem. Că eu îi înţeleg ei sufletul şi ea mie. Mai mult sau mai puţin. Suntem generaţii diferite şi avem experienţe diferite. Dar ne înţelegem. Numai că de vorbit, îmi e tare greu să vorbesc cu ea. Vorbesc uşor cu oamenii în general. Nu cu mama. Nu vroiam să o dezamăgesc sau să îmi vadă slăbiciunile. Nu ştiu de ce de fapt.

Când ceva nu e bine sau când mi se întâmplă ceva rău, vreau la mama. Pentru că mama înţelege. Şi împlinesc 30 de ani şi nu îmi trece. De fiecare dată când e ceva sun acasă. Vreau să îi aud vocea, să ştiu că e totul ok. Că mă înţelege cineva. Şi niciodată nu spun nimic de fapt. Şi mama simte. Ştie că ceva nu e ok cu mine, mă întreabă ce s-a întâmplat şi eu spun că nimic. Rareori spun ceva.

Aşa şi azi. Am avut întotdeauna o curiozitate puternică despre familia mea şi despre cine de unde venea şi ce s-a întâmplat cu fiecare. Avem multe poze vechi de familie, genul ăla unde se stătea în grup, câte 20 de oameni într-o poza. Jumate cel puţin au murit în război. Pentru că suntem evrei şi evreii în europa soarta asta au avut-o. Nu e doar povestea mea, ci a multor evrei. Dacă nu a majorităţii. De rasism sau antisemitism m-am lovit rar personal. Am văzut filme, am citit cărţi şi articole, am auzit sau aflat despre demonstraţii neonaziste. Dar personal am văzut sau auzit rar. Până azi. Nu erau cuvinte adresate mie, era o conversaţie între o nemţoaică şi o elveţiancă.E ciudat ce simţi când auzi atâta ură şi răutate în vocea cuiva. Şi minciuni. Din alea toxice şi dureroase. Despre poporul meu, despre familia mea, despre mine. Chiar dacă nu adresate mie direct. Mi s-a făcut greaţă şi frică şi mi-a crescut tensiunea. Şi eram nervoasă şi suparată pe lume. Aşa că am sunat-o pe mama. Numai ca să îi aud vocea şi să ştiu că totul e bine. Şi că eu sunt cine sunt şi lumea e cum e şi că mama înţelege. Mi-a venit să plâng instant, pentru că m-am liniştit poate. Sau pentru că e bine să ştiu că pot suna. Că am o mamă şi că răspunde la telefon cineva când sun. Şi aş vrea să ştie asta.

În Martie e ziua ei şi după aia a lui soră-mea şi după aia a mea şi după aia a bunică-mii. Anul ăsta de ziua lui mama am decis să îi returnez vechea mea cameră. E un prag. E momentul să dau jos de pe pereţi posterul cu Freddie Mercury la bustul gol, care e pe perete de când a împlinit soră-mea 18 ani, afişele de la spectacolele de teatru care mi-au plăcut. Întotdeauna am fost dezamăgită că cele mai faine afişe nu erau de la cele mai faine spectacole, aşa că am pe perete afişe faine de la spectacole slabe şi afişe mediocre de la spectacole bune. Am luat nişte afişe frumoase cu reproduceri de tablouri (nechicioase) şi sper să reuşesc să returnez camera în aceeaşi stare în care am primit-o… pe cât posibil după atâţia ani. O să fie urme decolorate pe pereţi şi o să fie găuri despre care uitasem că există de la cuie vechi scoase cu forţa pe cand aveam 14 ani şi nu îmi păsa.

Mi-ar plăcea, azi mai mult ca oricând, să existe un comic book în care supereroul să fie o mamă. Mama mea. Aşa cum arată ea, eventual în ceva trening urât dar comod. Ar avea şi puteri supranaturale. Alea pe care pare să le aibă fiecare mamă. Puterea de a simţi de la mii de kilometri că nu mănânci bine, puterea de a simţi din voce că ceva nu e bine, de a vindeca miraculos mici tăieturi pe degete: Dar pentru că e supereroul meu şi eu decid ce şi cum, superMOM ar ştii şi să taie lemne şi să rezolve ecuaţii de gradul 2 (nu mai ştiu ce era aşa de greu dar precis erau grele şi astea la vremea lor). Şi să scrie scrisori. 

De ce mi-am făcut tatuaj

Când aveam 7 ani, în 1990, am fost prima dată în străinătate. Mergeam în Franţa cu familia, la invitaţia unor prieteni noi. La mama i s-a făcut frică de şocul cultural pe care am fi putut să îl avem eu şi soră-mea. Nu văzusem niciodată un supermarket sau măcar vreo alimentară bine aprovizionată. Aşa a decis ea (din câte ştiu eu) să ne oprim pe drum spre Franţa la Budapesta. Oricum numai de aici puteam zbura. Mama avea aici o mătuşă (sora bunicii ei).

Aici ar merita menţionat că nu mi-au plăcut niciodată bătrânii – sună urât, ştiu...dar e adevărat. Îmi era frică de oamenii vizibil bolnavi sau bătrâni sau de mirosul de cremă Nivea.Şi brusc m-am trezit în vizită la mătuşa în vârstă de cam 90 de ani a mamei mele. La faza asta merită menţionat din nou faptul că aveam 7 ani (proaspăt împliniţi). Nu o ştiam decât sub numele de Rozsitanti. Nu ştiam nimic altceva despre ea. Ea era senilă deja. Nu mai ţin minte nimic despre strada pe care locuia sau despre ce s-a întâmplat cât eram acolo. Ştiu doar cum arăta apartamentul, ştiu că era plină chiuveta din bucătărie cu vase murdare, că avea telefon pe perete (din ceva motiv cred că era maro închis cu crem dar s-ar putea să inventez partea asta) şi că nu îşi găsea baia în propria-i locuinţă. Şi era bătrână. Începusem să învăţ germana la şcoală de un pic peste 10 luni dar nu ştiam mult mai mult decât „Rotkäpchen ist im Wald” – lecţie din manualul de a întâia. Rozsitanti în schimb nu vorbea română. Vorbea maghiară şi vorbea germană. Şi vroia tare mult să comunice cu mine. Nu ştiu de ce. Tot aşa cum nu mai ştiu de ce nu îmi era frică de ea (deşi era bătrână şi bolnavă). Mă simţeam confortabil cu ea. Aşa de tare vroia să comunice cu mine, că la un moment dat a decis să îmi cânte ceva la pianina de la ea din sufragerie. Aş da orice să îmi amintesc ce mi-a cântat. Sau să îşi amintească mama...sau oricine din familie. Ea vroia să vorbească cu MINE. Nu reuşea să găsească baia în apartamentul propriu dar mi-a cântat la pianină. Mie.

Câţiva ani mai târziu a murit şi mama a fost singura din familie care a venit să încerce să salveze/recupereze averile de familie din apartamentul ei înainte să fie aruncate toate. Când zic averi mă refer la poze de familie, cutiuţe şi sfeşnice de lumânare. A venit înapoi, printre altele, cu o cutie pe care mi-o doream foarte tare pentru ca era arginite si frumoasă şi îmi dădea senzaţia că era genul de cutie unde să poţi ascunde bileţele şi secrete. Pentru că aşa era amintirea mea cu Rozsitanti. Soră-mea a primit cutia pentru că era mai mare şi avea ce să pună în cutie. Sau aşa credeam eu atunci.

Eu nu am primit nimic. Eu m-am uitat cu mama la poze. Şi era o poză care mi-a plăcut de prima dată când am vazut-o. O poză de prin anii 20. Pentru mine poza aia însemna libertate. O fată de cam 20 de ani cu ţigara în gură. În anii douăzeci. Mama zicea că poza aia a fost făcută cu puţin timp înainte ca Rozsitanti să se mute, mai mult sau mai puţin benevol, de acasă.

Acum 4 ani şi multe luni m-am mutat la Budapesta. Temporar. Aşa credeam pe atunci. Când m-am mutat aici mă simţeam cumplit de singură şi vroiam să simt ceva conexiune..ceva real. Nu mai mergeam cu mama la sinagogă. Nu mai aveam sărbători (cel puţin nu unele pe care să le pot sărbători). Poate era ceva criză de identitate dar pe moment nu asta simţeam. Rozsitanti fusese incinerată şi mama era singura din familie care fusese la înmormântare.Şi eu am decis să mă duc la cimitir. Aici sunt cimitire de urne şi eu vroiam să ma duc şi să o găsesc pe Rozsitanti şi să comunicăm, as cheesy as it may sound. Mama nu mai ştia în care cimitir fusese depusă cenuşa lui Rozsitanti. Eu nu vorbeam maghiară (nici acum nu vorbesc ca lumea). Aşa că am găsit o listă cu toate cimitirele de urne (sunt vreo 6-7) şi i-am trimit la mama toate adresele de mail ca să le scrie şi să întrebe. Prima adresă la care a scris a fost cea bună. Da, cenuşa lui Rozsitanti a fost depusă acolo. Nu, nu mai e acolo. E un cimtir creştin. Noi, restul familiei, suntem evrei. Rozsitanti se convertise la ceva. Nu ştiu ce. Protestantism poate. Poate nu. Irelevant. Cert e că dacă timp de 6 ani după depunerea cenuşii, timp în care mama era ocupată să crească şi educe 2 copii şi să hrănească 2 oameni, nu plătea nimeni, cenuşa era aruncată. Ca şi cum nu ar fi rămăşiţe umane. Ca şi cum nu ar conta că ai fost om. Ştiu că dacă mori eşti mort. Nu mai eşti nimic. Diverse culturi ne învaţă că te duci în rai sau în iad, că sufletul face una sau alta. Dar partea palpabilă, fără a insulta credinţa nimănui, e că după ce mori rămâne un mormânt, nişte obiecte şi copii/amintiri ale altora cu tine.

Eu ştiu următoarele: Rozsitanti a fost toată viaţa cântăreaţă şi pianistă. În baruri. S-a căsătorit cu un nene mult mai în vârstă decât ea, un nene despre care se zicea că ar fi fost gay. Copii ai ei nu a avut niciodată. A adoptat parcă ceva copii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Copii evrei (ea era deja convertită)? A fost în turneu în toată Europa şi s-a scris în presă despre ea. Era o persoană dificilă şi comenta tot timpul. Era oarecum jenant să te plimbi cu ea prin oraş pentru că spunea ce îi trecea prin minte. Nimic din toate astea nu mă afectează atât de tare ca realitatea faptului că poţi trăi 90 de ani în ochii lumii fără să rămână nimic din tine. Familia o vedea mai mult sau mai puţin ca pe o curvă. Pentru că a fost necăsătorită aşa de mult timp. Asta era nerespectabil. Şi nu ştiu ce spune iudaismul dar bunul meu simţ spune că nu e ok să arunci cenuşa cuiva. You just do not do that! Mai ales cu persoana de care mă simt eu cumva conectată.

Şi uite aşa am decis că dacă vreodată dau de cineva despre care să cred că ar avea talentul de a picta pe pielea mea un portret al LIBERTĂŢII aşa cum o vedeam eu, ăsta va fi primul meu tatuaj. Ce să zic, s-au aliniat planetele şi am găsit pe cineva care să poată să completeze golul. M-am gândit peste 3 ani la corpul meu şi la evoluţie. Adevărul e că nu ne facem nici mai frumoşi, nici mai tineri. Corpul meu acum nu e cum aş vrea eu să fie. Nu este vreo parte a lui despre care să cred că s-ar face mai frumoasă sau mai tânără. Într-o bună zi corpul meu va fi urât şi ciufulit. Nu pentru că am un tatuaj, ci pentru că sunt om. Dar până atunci, mai e ceva din Rozsitanti care continuă. Cât timp mai există braţul meu stâng, mai există o imagine a libertăţii. Aşa cum o vedeam eu. Made in Hungary.