FORWARD-URI

Vreau să clarific de la bun început că folosesc generic "forward" pentru mailurile trimise la multe persoane, mailuri cu un conţinut impersonal, de cele mai multe ori conţinând bancuri, imagini sau prezentări power-point. Cred că e destul de clar la ce mă refer şi cred că absolut toată lumea care citeşte ce scriu eu aici, chiar dacă nu e multă lumea aia, a primit sau trimis (sau ambele) într-un moment sau altul un asemenea mesaj. Ce vreau să zic despre ele:

1. Este o modalitate foarte uşoară de a îţi virusa calculatorul.

2. Nu-mi plac. Nu-mi place să le primesc, nu-mi place să le citesc. Nu le trimit.

3. Nu sunt o formă de comunicare! Mă refer acum concret la mesajele cu bancuri si la cele cu "dacă nu trimiţi la nu ştiu câţi oameni, nu ştiu ce păţeşti".

Am decis să abordez subiectul aici pentru că se pare că am pornit un adevărat conflict la mine în familie pentru că am protestat la numeroase asemenea mesaje.

Am convingerea că multe dintre mesajele astea pornesc în birouri, unde se presupune că lumea lucreaza dar unde oamenii de multe ori încearcă să se destindă sau relaxeze pe net. Şi uite-aşa trimiţi nişte bancuri la colegul de birou, care le trimite la alt coleg de birou, care le trimite la rude şi prieteni. N-o să vorbesc despre ce ar trebui să facă oamenii ăia în loc să trimită forward-uri. Vreau numai să spun şi eu câte ceva.

Internetul este o platformă imensă, un spaţiu virtual nelimitat care poate fi folosit la o tonă de chestii. Avem emailul, adică poşta virtuală care ne permite contactul aproape instantaneu cu persoanele cu care dorim să comunicăm, avem posibilitate nelimitată de networking - profesional sau neprofesional (de la Linked-in la facebook, hi5 şi până la myspace), avem blogurile, care ne permit să ne exprimăm în scris pe un subiect anume sau pur şi simplu să batem câmpii, cum fac eu acum. Avem acces la informaţie, care mie personal îmi facilitează viaţa cea fără de televizor. Tot timpul am spus că dacă n-ai găsit ceva pe internet, înseamnă că n-ai căutat cum trebuie. Tot aşa, trebuie să ştim - sau să învăţăm - cum să folosim platforma asta imensă, sau cum să folosim informaţia.

Pentru că de ceva vreme nu lucrez, ma simt incredibil de inutilă. Caut de lucru pe net, citesc anunţuri, trimit cv-uri... şi aştept. Între timp lipsa de bani mă face să petrec o groază de timp în casă, în faţa calculatorului. Încerc să nu irosesc timpul ăsta, în măsura în care pot. Încerc să citesc ştirile, să mă îmbunătăţesc... într-un fel. Cel puţin asta e intenţia. Citesc despre lucruri despre care nu ştiu prea multe şi consider că ar trebui, citesc despre ideile unora şi a altora, mai dau de câte o pagină artistică, de bloguri interesante, discursuri interesante. Încerc să nu fac umbră pământului degeaba, cum se zicea mai demult. Din punctul ăsta de vedere, loc de îmbunătăţit am. Mult, din păcate. Aşa de multe lucruri nu ştiu că mă sperie ideea! Oricum, făcând eu ce fac pe net cam zilnic, am dat de o groază de proiecte interesante şi de o groază de metode inteligente de a folosi internetul.

De exemplu astăzi am găsit un proiect pe youtube numit CHARTJACKERS . Nişte băieţi populari pe internet şi-au propus să folosească popularitatea lor de pe youtube ca să producă o melodie care să intre în topurile muzicale din Anglia şi să doneze toţi banii. N-au avut bani şi au pornit de la zero. Au reuşit! În final au adunat 10.000 de lire pentru o organizaţie care se ocupă cu copiii. Filmuleţul de pe youtube explică tot (are 24 de minute).

Alt exemplu: cei de la youtube au făcut un proiect în care lumea trimitea întrebări pentru Obama. Întrebările au fost votate de public şi în final s-a organizat un interviu cu preşedintele american unde acesta a răspuns la cele mai populare dintre întrebări.

Astea sunt, zic eu, exeple bune pentru cum se poate folosi internetul într-un mod creativ şi util. În aceeaşi ordine de idei, o cunoştinţă de-a mea (dacă vreţi, puteţi zice ca suntem prietene, deşi nu ne cunoaştem extrem de bine), o indiancă născută în America, a deschis un ONG pentru combaterea traficului de persoane din India. Concret. Este metoda ei de a se lupta cu o problemă gravă din ţara ei de origine. Tipa a lucrat o perioadă cu femei care fuseseră "traficate" şi a decis că e nevoie mare de ajutor acolo. Pe tipa asta o cheamă Robin şi anul trecut a terminat masteratul de Gender Studies de la CEU (Budapesta). Ca să adune fonduri şi popularitate a scris un mail tuturor persoanelor pe care le cunoaşte, inclusiv mie, şi ne-a rugat să trimitem mai departe mesajul acelor persoane care credem că ar putea ajuta cumva - ori financiar, ori prin networking. Am trimit mesajul la aproximativ 60 de persoane sub forma de forward. Am selectat persoanele cărora l-am trimis. Nu consider că mesajul ăsta poate în orice fel fi comparat cu tonele de bancuri şi power-pointuri care îmi intră mie în mail. Mai mult, ţinând cont că niciodată nu trimit asemenea mailuri, sper că cei cărora le-am trimis mesajul să îi fi acordat măcar cele 5 minute cât durează să citească mailul.

Îmi pare rău doar că nu sunt mai multe proiecte caritabile din partea românilor care folosesc internetul. Sau măcar idei faine. Nu zic că nu sunt deloc, zic doar că în România există din păcate şi acum tendinţa ca oamenii să se prefacă că fac ceva, mai degrabă decât chiar să facă.

Mai multe informaţii despre organizaţia prietenei mele găsiţi aici .

Re-Budapesting

Acum trei sau patru zile am revenit în Budapesta. Nici nu mai ţin minte când mi-a picat ultima dată aşa de bine să ma duc acasă. Acasă adică la Arad şi la Cluj. N-am făcut mare lucru. Am dormit, am ieşit, am băut bere, am cântat la Karaoke. Cel mai fain e că am râs mult. Am făcut de data asta o tonă de poze şi am observat ulterior că atmosfera generală e una plăcut-voioasă. Aradul e la fel ca întotdeauna. E tot acolo. Clădirile arată dărăpănate, culorile sunt şterse şi seci, uşor deprimante, Joy's e tot acolo, tot la fel. O bere Ciuc în Joy's mai costă încă 3,5 lei... e Arad. My first home. Locul unde am mers la grădi şi la şcoală şi unde am învăţat ce se face şi ce nu, unde am ajuns să fiu Eu. A trecut destul de lent - de altfel eu de câţiva ani am convingerea că în Arad timpul trece diferit decât în alte părţi din ţară. Poate că asta e chestia pe care cei din restul ţării văd ca fiind lent la noi. Nu ştiu exact cum să descriu starea. Te trezeşti dimineaţa, tragi de timp şi faci ce faci, mai bei o cafea, mai citeşti, te mai dai pe net, te mai uiţi la o emisiune pe Discovery şi cam pe când ai impresia că ar cam trebui să se cam termine ziua îţi dai seama că e numai 4 jumate după-masa. Mă rog, Aradul a fost frumos şi e tot acolo. După Arad, am mers la Cluj. Trebuie neapărat să menţionez că am mers cu acceleratul de Iaşi şi am rămas plăcut impresionată. Adică na, la nivelul la care poate impresiona CFR-ul... Au schimbat vagoanele. Sunt tot 8 locuri în compartiment la clasa a 2-a dar nu mai sunt banchetele alea de muşama lipicioase, ci locuri individuale. Cam înguste ce-i drept pentru dimensiunile românilor dar să zicem că apreciem schimbarea. Când a pornit trenul eram singură în compartiment aşa că am apucat să casc gura în jur şi să observ - ATENŢIE!!!!!!! - PRIZELE. Da, sunt prize în compartimentele de la accelerat. 4 prize mai exact. Bun, e drept că am încercat să-mi bag în priza aia laptopul şi n-a încăput de bună-voie dar m-am gândit că, fiind în România, poate trebuie pur şi simplu să forţez. Aşa că am împins cu grijă şi destul de multă forţă până a intrat. 20 de minute mai târziu a trebuit să fac invers mişcarea, adică să scot laptopul din priză. Din 2 motive: 1 - nu mai dădeau curent şi n-avea niciun sens să mă chinui să ţin în braţe măgăoaia şi 2 - a urcat o familie de 4 la Sîntana şi nu mai aveam loc. Acuma na, să nu critic prea mult: sunt prize pe accelerat, nu pute, veceul e utilizabil şi era căldură. N-am vorbit cu nimeni tot drumul. Mi-am dat chiar toată silinţa să nu fiu abordată. Numai că pe când am ajuns la Cluj mi s-a pus pe faţă un zâmbet cât China. Colegii de compartiment trebuie să fi crezut că-s nebună. Aproape că râdeam de una singură. Pentru că aşa e Clujul. Clujul are ceva... nu ştiu ce. Este ceva acolo, poate în aer, poate în fumul din baruri, poate că pur şi simplu în oameni... E ceva inexplicabil care mă face să mă întorc tot timpul. Am plecat din Cluj de un an jumate. Atunci când am plecat simţeam că dacă nu mă duc, o să urăsc Clujul. Nu-l mai iubeam. Nu ne mai înţelegeam de nicio culoare. Nici măcar nu ne toleram. Acuma am descoperit nişte emoţii şi sentimente pe care numai Clujul ştie să le trezească în mine. Mi-ar plăcea să adun poveşti de dragoste dedicate Clujului de la diverşi oameni - de diferite vârste şi naţionalităţi - şi să le fac carte. Să fie un fel de tribut adus oraşului care adoptează pe oricine are nevoie. Ar putea fi o carte în engleză, cu chestii scrise de străini şi o carte în română, cu chestii scrise de clujenii adoptivi. Aşa mi-ar plăcea să mă ocup de aşa ceva!!!