Acum trei sau patru zile am revenit în Budapesta. Nici nu mai ţin minte când mi-a picat ultima dată aşa de bine să ma duc acasă. Acasă adică la Arad şi la Cluj. N-am făcut mare lucru. Am dormit, am ieşit, am băut bere, am cântat la Karaoke. Cel mai fain e că am râs mult. Am făcut de data asta o tonă de poze şi am observat ulterior că atmosfera generală e una plăcut-voioasă. Aradul e la fel ca întotdeauna. E tot acolo. Clădirile arată dărăpănate, culorile sunt şterse şi seci, uşor deprimante, Joy's e tot acolo, tot la fel. O bere Ciuc în Joy's mai costă încă 3,5 lei... e Arad. My first home. Locul unde am mers la grădi şi la şcoală şi unde am învăţat ce se face şi ce nu, unde am ajuns să fiu Eu. A trecut destul de lent - de altfel eu de câţiva ani am convingerea că în Arad timpul trece diferit decât în alte părţi din ţară. Poate că asta e chestia pe care cei din restul ţării văd ca fiind lent la noi. Nu ştiu exact cum să descriu starea. Te trezeşti dimineaţa, tragi de timp şi faci ce faci, mai bei o cafea, mai citeşti, te mai dai pe net, te mai uiţi la o emisiune pe Discovery şi cam pe când ai impresia că ar cam trebui să se cam termine ziua îţi dai seama că e numai 4 jumate după-masa. Mă rog, Aradul a fost frumos şi e tot acolo. După Arad, am mers la Cluj. Trebuie neapărat să menţionez că am mers cu acceleratul de Iaşi şi am rămas plăcut impresionată. Adică na, la nivelul la care poate impresiona CFR-ul... Au schimbat vagoanele. Sunt tot 8 locuri în compartiment la clasa a 2-a dar nu mai sunt banchetele alea de muşama lipicioase, ci locuri individuale. Cam înguste ce-i drept pentru dimensiunile românilor dar să zicem că apreciem schimbarea. Când a pornit trenul eram singură în compartiment aşa că am apucat să casc gura în jur şi să observ - ATENŢIE!!!!!!! - PRIZELE. Da, sunt prize în compartimentele de la accelerat. 4 prize mai exact. Bun, e drept că am încercat să-mi bag în priza aia laptopul şi n-a încăput de bună-voie dar m-am gândit că, fiind în România, poate trebuie pur şi simplu să forţez. Aşa că am împins cu grijă şi destul de multă forţă până a intrat. 20 de minute mai târziu a trebuit să fac invers mişcarea, adică să scot laptopul din priză. Din 2 motive: 1 - nu mai dădeau curent şi n-avea niciun sens să mă chinui să ţin în braţe măgăoaia şi 2 - a urcat o familie de 4 la Sîntana şi nu mai aveam loc. Acuma na, să nu critic prea mult: sunt prize pe accelerat, nu pute, veceul e utilizabil şi era căldură. N-am vorbit cu nimeni tot drumul. Mi-am dat chiar toată silinţa să nu fiu abordată. Numai că pe când am ajuns la Cluj mi s-a pus pe faţă un zâmbet cât China. Colegii de compartiment trebuie să fi crezut că-s nebună. Aproape că râdeam de una singură. Pentru că aşa e Clujul. Clujul are ceva... nu ştiu ce. Este ceva acolo, poate în aer, poate în fumul din baruri, poate că pur şi simplu în oameni... E ceva inexplicabil care mă face să mă întorc tot timpul. Am plecat din Cluj de un an jumate. Atunci când am plecat simţeam că dacă nu mă duc, o să urăsc Clujul. Nu-l mai iubeam. Nu ne mai înţelegeam de nicio culoare. Nici măcar nu ne toleram. Acuma am descoperit nişte emoţii şi sentimente pe care numai Clujul ştie să le trezească în mine. Mi-ar plăcea să adun poveşti de dragoste dedicate Clujului de la diverşi oameni - de diferite vârste şi naţionalităţi - şi să le fac carte. Să fie un fel de tribut adus oraşului care adoptează pe oricine are nevoie. Ar putea fi o carte în engleză, cu chestii scrise de străini şi o carte în română, cu chestii scrise de clujenii adoptivi. Aşa mi-ar plăcea să mă ocup de aşa ceva!!!
