de muuuuuuult

N-am scris de mult. Ştiu. Probabil nu e cel mai bun moment să scriu acum, sunt într-o dispoziţie ciudată.
De ultima dată când am scris s-au întâmplat multe de tot. Nici nu ştiu de unde să încep sau dacă vreau să încep de undeva... Pe scurt, următoarele evenimente au fost cele mai importante:
1. sunt mătuşă. Am o nepoţică frumosă şi sănătoasă şi simpatică. Încă nu ne ştim pe viu, numai din poze, dar pare tare simpatică.

2. sunt naşă. Se pare că am ajuns la acel moment în viaţă în care prietenii mei fac copii. Nu prea ştiu ce să zic de asta. Oricum, faptul că cineva mă respectă într-atât şi are aşa de multă încredere în mine e o onoare. O să încerc să fiu o naşă bună. Mi-a fost tare frică la botez să nu o scap pe aia mică în bazinul ăla cu apă sfinţită dar a stat cuminte până la urmă. E simpatică micuţa şi îi place de mine. O cheamă Jasmin şi e fiica unei foste colege de generală. Urmează poze şi cu cea mică si cu nepoţica mea în curând.

3. taică-meu şi-a terminat doctoratul. În sfârşit. Aşa am obosit să aud de doctoratul ăsta că parcă nici nu mai contează dar probabil pentru el e diferit. E şi asta o treabă. Atâta că nu mai am eu mare respect pentru titlul ăsta şi pentru lumea academică în general.

4. Am început să mă gândesc tare mult la unele decizii pe care le-am luat în trecut. Nu ştiu dacă le regret sau nu. Cred că nu aş face nici acum altfel dar mă tot întreb cum ar fi fost viaţa mea dacă în anumite momente aş fi mers pe un drum un pic diferit. E vag, ştiu dar restul gândurilor sunt încă la mine în cap şi nu ştiu cum exact sau dacă vreau să le exprim.

5. Na futu-i, aici îi baiul. Am ajuns la concluzia că sunt un pic ipocrită. Tot timpul am zis că nu îmi pasă ce cred alţii despre mine. Că nu e important ce zice X şi Y ci e important să fiu eu fericită. Păi pe de o parte, fericită nu sunt, pe de altă parte am ajuns la concluzia că aş fi mai fericită dacă nu aş avea aşa de multă... nu ştiu cum să-i zic altfel decât supărare în mine. Sunt supărată. Tare de tot. Cronic. Nu de azi sau ieri, ci de mulţi ani. Sunt supărată pe familia mea, pe părinţi, pe soră-mea, pe antrenorul de la Karate, pe toţi care au închis ochii, pe şcoala la care am fost, pe profesorii care s-au mulţumit cu mediocritatea mea, pe bunicii mei - şi pe cei pe care îi cunosc, şi pe cei care au murit înainte să mă nasc sau la scurt timp după. Sunt supărată pe societatea şi ţara în care am crescut şi am fost educată, pe restul societăţii care m-a făcut să cred că ceva nu e ok cu mine. Sunt cel mai supărată pe taică-meu poate. Sunt supărată de ani întregi şi sunt din ce în ce mai sătulă de supărarea asta. Şi de aia cred că sunt ipocrită pentru că nu pot vorbi despre asta. Pentru că ştiu că am nevoie să scriu. Sună ciudat dar cumva am convingerea că singura posibilitate să scap de supărarea asta (cei care nu mă cunosc prea bine zic că sunt pesimistă... e mai bine aşa pentru ei). Ştiu că scriind ce mă doare, aş putea să mă eliberez de ce e în mine. Numai că mi-e frică de ce ar ieşi din mine. Mi-e frică de ce ar zice toţi cei pe care sunt supărată dacă ar vedea ce scriu. Mi-e frică de ce s-ar întâmpla cu/în mine în timp ce scriu, mi-e frică că aş rămâne singură după aia. Mi-e cel mai frică poate de faptul că nu ştiu ce ar mai rămâne din mine. Sunt un om pasional, mi s-a mai spus şi că dramatizez. Mi-e frică să nu rămână tot ce e bun sau puternic sau pasional în mine undeva pe ceva hârtie/calculator. Mi-e frică să nu rămân goală pe dinauntru.
Heavy stuff, I know. Ce să zic... de mult mă preocupă unele chestii şi deja apasă tare. Am mai scris eu una-alta mai demult dar cumva parcă e mult prea mult din mine ce am de scris. Parcă oricâţi ani aş avea, mă simt mică. Ca şi cum o să fiu pedepsită dacă fac ceva. De exemplu nu îmi place să fumez de faţă cu părinţii mei. E ridicol. Amândoi ştiu că fumez dar ceva mă face să mă simt prost. Dacă de nimic altceva, de gura lor. Nu am chef să mi se zică aceleaşi texte over and over again. Da, e rău să fumezi, ştiu asta. Multe lucruri sunt rele şi oamenii tot le fac. Putem muri aşa de uşor că deja mi se pare ridicol... Pe tramvaie şi maşini nu scrie mare cât China că te pot omorî. Nici pe tricourile oamenilor. Nici pe nimic de altfel. Fumez. Asta e. Nu vreau să mă las de fumat acum pentru că îmi place să fumez. Îmi face plăcere. Alţi oameni au alte defecte, astea sunt ale mele. Big deal.
Mai am tone de exemple dar nu vreau să le zic acum. Nu pot. Ceva nu mă lasă. Na, măcar se mai lămureşte lumea ce mai e cu mine. În mare, toate bune şi frumoase numai că sunt un pic supărată de vreo 13 ani şi nu-mi mai trece.
Şi ca să închei cu un ton ceva mai pozitiv, ieri în bus am văzut cea mai ciudată chestie din viaţa mea: un tip mare şi beat în bus - stătea pe bancheta din spatele meu, mai degrabă l-am mirosit decât să mă uit la el - avea un şoarece din ăla alb ca de laborator pe umăr. Când m-am ridicat să mă pregătesc de coborâre am sesizat ceva alb pe el. După aia am crezut că e de plastic sau ceva (mai avea şi ochii roşii şi coada roz) numai că a început să se foiască. Era cât se poate de viu. Nu ştiu de ce stătea acolo sau cum de nu a sărit. Oricum, am văzut-o şi pe asta. Voi, mai citiţi careva blogul ăsta? Voi ce mai faceţi?