Melodia zilei

Nu prea e mare lucru de zis. Textul vorbeşte de la sine, zic eu... Cine ştie, înţelege. Cine nu, nu. O să urmeze şi un post pe tema asta. În curând, promit.

Money talks
But it don't sing and dance
And it don't walk
And long as I can have you
Here with me, I'd much rather be
Forever in blue jeans

Honey's sweet
But it ain't nothin' next to baby's treat
And if you pardon me
I'd like to say
We'll do okay
Forever in blue jeans

Maybe tonight
Maybe tonight, by the fire
All alone you and I
Nothing around
But the sound of my heart
And your sighs

Money talks
But it can't sing and dance
And it can't walk
And long as I can have you
Here with me, I'd much rather be
Forever in blue jeans, babe

And honey's sweet
But it ain't nothin' next to baby's treat
And if you pardon me I'd like to say
We'll do okay
Forever in blue jeans

Maybe tonight
Maybe tonight, by the fire
All alone you and I
Nothing around
But the sound of my heart
And your sighs

Money talks
But it can't sing and dance
And it can't walk
And long as I can have you
Here with me
I'd much rather be
Forever in blue jeans

And if you pardon me
I'd like to say
We'll do okay
Forever in blue jeans, babe
And long as I can have you
Here with me I'd much rather be
Forever in blue jeans, babe

Gata

Teoretic vorbind, a trecut perioada de stres maxim care nu mă lăsa să gândesc sau să mp concentrez să scriu ceva. Acum, teoretic vorbind, sunt liberă să scriu ce vreau.
Vreau să scriu despre săptămâna asta pe care am avut-o.... asta de-a început luni şi se termină mâine seară. Cred că este prima (sau una din singurele) dată când, deşi e sâmbătă, îmi doresc să se termine această săptămână. Uneori unele săptămâni sunt încărcate. Alteori nu. Asta una a fost suficient de încărcată (şi în intensitate şi în evenimente) încât să compenseze multe săptămâni seci.
Să vedem... luni: plimbare prin Bucureşti. De pe la 11 jumate până pe la 5 să mă fi tot plimbat. Nu am văzut nimic spectaculos. Apogeul zilei a fost sticla de jumate de apă plată pe care am dat 7 lei (70 de mii adică) la ceva terasă în parcul Cişmigiu. Îmi plăcea ideea că sunt în parcul despre care citisem o carte la un moment dat (una numită "Cişmigiu & Co." de nu mai ştiu cine). În afară de apa cea scumpă, m-am ales şi cu nişte bătături nasoale de la sandalele cele comode pe care le purtasem exact din acest motiv...
Marţi: ziua fatidică. Marele examen pe care îl aşteptam şi eu şi alţii de vreo 2 ani... Picat cu brio din prima probă. Responsabil: none other than me. Asta e din aia cu săpat singur groapa şi cu omul care-şi face ceva cu mâna lui şi din astea... Asta este. După aia bere la diverse locaţii. Problema principală nici măcar nu a fost că am picat examenul (ceea ce e suficient de nasol oricum) ci că a mai şi trebuit să explic în repetate rânduri ce şi cum. După ce te auzi zicând de 5 ori aceleaşi lucruri, şi anume că ai picat un examen din cauza emoţiilor şi a stării de spirit şi a nivelului scăzut de încredere în tine (etc, etc), bine nu îţi prea poate fi după aia. Şi vocea dezamăgită a părinţilor funcţionează ca un depresiv (as opposed to anti-depresiv) automat. În plus, 3 bătături noi-nouţe - unele exact lângă cele din ziua anterioară.
Miercuri: zi lipsită de evenimente majore. Plimbare prin Bucureşti pe vreo 30 de grade, soare la greu plus umbră zero. Vizită la MNAC, adică muzeul naţional de artă contemporană. Frumos muzeu. Ăsta l-aş recomanda persoanelor care vor să impresioneze pe cineva cu faptul că merg la muzeu, fără a pierde prea mult timp pe acolo. Se puteau vizita doar 2 etaje şi parterul. Partea de vizitat a durat 15 minute în total (şi m-am uitat atentă la toate celea). Singura parte din expoziţie care mi-a plăcut a fost sala în care pe o plasmă mare mergea "Cartea junglei". Sala era plăcut răcorită cu aer condiţionat şi avea nişte pufi mari de şezut comod şi uitat la film. Fiecare personaj vorbea în altă limbă (cred că asta era partea artistică care făcea ca filmul să se afle la acea expoziţie) numai că volumul era dat destul de încet aşa că nu se auzea mare lucru. Am stat vreo 10-15 minute şi acolo, din motive de aer condiţionat. A urmat şaorma în valoare de 13 lei (adică 130 de mii). Bunicică numai că cerusem fără maioneză şi tot degeaba... Punctul culminant al zilei a fost experienţa "aeroportul Băneasa". Foarte inteligent făcut acel loc...parcă direct de creatorii lagărelor de concentrare de pe vremuri (nu mai zic care vremuri să nu ne întristăm). Cum funcţionează: se stă în picioare într-un hol unde sunt şi sosirile (adică o mulţime din cei de acolo de fapt aşteaptă pe cineva, nu pleacă). După ce se stă acolo vreo oră în picioare (give or take încă juma de oră) - deşi există panou de afişaj electronic, acesta nu menţionează niciunde informaţii de genul "întârzie avionul sau nu???" şi nimeni nu ştie răspunsul la această întrebare - se trece la etapa următoare, security-check. O echipă foarte viguroasă formată din vreo 5 sau 6 oameni îţi explică dacă e cazul sau nu să dai jos şi ceasul... N-am nimic cu ei, să nu se interpreteze greşit, numai că nu se aplică aceleaşi reguli pentru toată lumea. Dacă de exemplu vreo gagică îl ştie pe unul din indivizii de acolo, poate fără probleme să îşi ia cu ea parfumul la bagajul de mână. Mă rog... Deci după cum ziceam se face security-check şi se trece în zona următoare a aeroportului: busul care urmează să te ducă la avion. Cândva. În niciun caz nu atunci când te urci în el. Tot omul care mai circulă ocazional cu avionul ştie că nu ai voie cu lichide după security-check. În condiţii de temperaturi mari ar trebui să existe ceva posibilitate de consumat lichide. Ştiu şi eu... poate un magazin sau un dozator din ăla de apă sau o clasică ţâşnitoare... ceva. Băneasa airport e mai cu moţ. Nu primeşti nimic. Mai fain e când stai în bus pe 30 de grade şi te tot întrebi dacă ţi-ar fi oare mai bine să stai lângă, în soare. Nu, nu e mai bine (pe-ncercatelea). Şi atunci se trece la momentul special în care Wizzair îţi oferă acest unic spectacol al aterizării şi decolării avioanelor - de aproape!!! Toţi pasagerii busului urmăreau foarte atent acest spectacol pentru că în aeroport nu se afla niciun avion Wizzair şi cu toţii ne întrebam cu ce vom zbura. A fost frumos. Mi s-au uscat corzile vocale şi m-am deshidtratat de numa. După aia a urmat etapa zbor de 35 de minute cam, cu aer condiţionat. Corzile vocale tot uscate. Nici să vrei nu apuci să cumperi ceva de la ei, deşi instinctul îmi spune că nu vrei...în mod normal. Am aterizat la Cluj şi era cald şi am dat 6,8 lei (preţ de magazin de aeroport) pe o sticlă de jumate de ice-tea că muream de sete. Eu ştiu că se cheamă ice-tea dintr-un motiv dar parcă nu l-am mai băut chiar aşa de rece până atunci...
Joi: răguşeală şi dureri nasoale de gât şi piept, expectoraţii dureroase. Stat în pat toată ziua cu ceva cald pe piept şi la gât. Seara film (acasă, normal): Cartea junglei.
Vineri: trezirea la 8 şi un pic. Muncitori prezenţi pentru schimbarea ţevilor de apă. 2 sau 3 muncitori, strat de moloz în baie de vreo 3 centimetri, strat de praf în toată casa (oriunde) cam 1 centimetru jumate. Gălăgie, spart pereţi,etc. De la 12 examen (adică eu examinam). De la 3 şi ceva banchet. Când am ajuns la banchet am constatat că nu îmi doresc absolut sub nicio formă să stau la masa profesorilor şi că mă aflu acolo pentru studenţi. În consecinţă am stat la masă cu studenţii (am salutat profesorii, normal!). O altă consecinţă a fost aceea că aproximativ 4 persoane ma supravegheau cu schimbul. Unele în timp ce dansam, altele în timp ce vorbeam, altele tot restul timpului. E vorba normal de persoane de la masa profesorilor. Ar fi imprudent să dau nume. Act de rebeliune majoră la banchet (în afară de statul cu studenţii la masă) : dat din cap pe AC-DC, Thunderstruck. Mă doare încă gâtul. Şi acest lucru l-am făcut sub stricta supraveghere a celor ce îmi sunt colegi. Unii au chiar încercat să copieze intenţia dar nu le-a prea ieşit. Post banchet, cum se mai întâmplă în Cluj unde banchetele se termină la 11, s-a ieşit în oraş. Janis Pub. Super ok locul mai ales că se făcuse rezervare. Distracţia pentru mine a durat cam 5 minute acolo. Nu de alta dar în drum spre bar am trecut cu vederea o treaptă (pe celelalte 5 le văzusem dar asta avea altă înălţime) şi mi-am scrântit rău de tot glezna. Fiindcă eram pe scări, m-am aşezat. Simţeam că nu pot mişca piciorul şi am decis să stau acolo până pot. Ce altceva era să fac!?! După vreo 10 minute era mai bine deja. Mai ales că ma durea numai dacă încercam mişcari înspre lateral. De umblat umblam normal. Durea un pic dar nimic prea rău. La 1 noaptea când am ajuns acasă, mi-am petrecut o oră de vis măturând în baie şi spălând closetul (în urma muncitorilor) în ideea că oricum mai bine noaptea decât la 7 dimineaţa. Ei bine la ora 8 (sâmbătă!) a sunat la uşă. Plină de încredere în cele două picioare ale mele, am sărit din pat să văd cine e (erau muncitorii care au mai tras o tură de jeg şi au munci ca naiba...sau ca românul). Toate astea numai ca să constat cu stupoare că nu pot sta pe piciorul stâng DELOC. Nu e umflat dar e vânăt. Am stat toată ziua cu el în sus şi pe lateral.
Mâine, dacă toate merg prost, ca până azi, mă distrez la urgenţe. Aia va fi o altă poveste plină de peripeţii, sunt convinsă.